Într-un colț uitat de lume al cimitirului dintr-un orășel de provincie, o scenă de o tristețe sfâșietoare avea să frângă inimile celor care o zăreau întâmplător. Un băiețel de vreo șase ani, firav și cu obrajii brăzdați de lacrimi uscate, stătea în genunchi în fața unei cruci albe. Într-o mână strângea o floare ofilită, iar în cealaltă un desen făcut la grădiniță — un înger cu părul lung și zâmbet blând. În ochii lui, o durere prea mare pentru o inimă atât de mică.
— „Mami… azi am desenat un înger… și seamănă cu tine.”
Cuvintele lui, șoptite cu voce tremurată către mormântul proaspăt acoperit de flori ofilite, au fost auzite de un bărbat care trecea pe aleea de piatră. S-a oprit, cu inima strânsă, incapabil să-și dezlipească privirea de chipul copilului.
S-a aplecat lângă el și, cu o voce blândă, l-a întrebat:
— „De ce vii în fiecare zi aici, puiule?”
Băiatul a ridicat privirea și, cu o seninătate care l-a tulburat pe trecător, a răspuns:
— „Pentru că mami mi-a zis că de sus, din cer, mă aude mai bine dacă îi vorbesc de aici… Și eu vreau să-i spun tot ce fac.”
Pe crucea albă era scris cu litere aurii: Ana Popescu, 1989–2025. Mama lui murise într-un accident de mașină cu doar două luni în urmă. De atunci, micuțul Rareș venea zilnic la mormântul ei, mereu cu altceva în buzunar: ba un desen, ba o pietricică pe care o găsea frumoasă, ba o poveste de spus. Era singura lui punte către femeia care îi fusese întreg universul.
Caietul cu pagini colorate care i-a schimbat viața
Într-una din acele dimineți, o femeie trecută de 50 de ani, care obișnuia să treacă zilnic prin acel cimitir, a observat băiețelul. Zi de zi, același ritual, aceleași cuvinte, aceeași durere sinceră. Curioasă, l-a urmărit de la distanță câteva zile, simțind că acel copil îi atinge sufletul fără să știe.
După o săptămână, s-a apropiat de el cu o emoție pe care nu și-o putea explica și i-a întins un caiet cu foi colorate.
— „Scrie-i mamei tale aici, dragul meu… Așa o să păstrezi tot ce îi spui, ca și cum i-ai lăsa scris în cer.”
Pentru prima dată de la pierderea mamei, pe chipul lui Rareș s-a ivit un zâmbet timid. De atunci, în fiecare zi, micuțul scria în caiet: „Mami, azi am învățat să-mi leg șireturile.” „Mami, te-am visat azi-noapte. Ai zis că ești bine.” „Mami, de Crăciun o să-ți aprind o lumânare în formă de inimă.”
Femeia care îi dăduse caietul nu era nimeni alta decât Lili, fosta colegă de liceu a Anei. Nu știa că aceasta se stinsese. Când a aflat povestea, a simțit că nu mai poate rămâne indiferentă.
A vorbit cu tatăl băiatului, un bărbat măcinat de durere și copleșit de griji, și i-a propus să-l ajute. Să-i fie alături copilului. Timpul a trecut, iar în mai puțin de două luni, Rareș o striga deja „mătușa Lili”. În casa lor, unde tăcerea apăsase sufocant atâtea zile, se auzeau din nou râsete.
Un sfârșit care vindecă, pas cu pas
Rana nu s-a închis, nici timpul nu a șters complet dorul, dar viața lui Rareș s-a luminat. Acum vizitează mormântul mamei sale în continuare, dar nu mai vine singur. „Mătușa Lili” îl ține de mână, iar când ajung în fața crucii, femeia îi șoptește:
— „Hai să-i arătăm mamei ce băiat curajos ai devenit.”
Într-un loc unde lacrimile au curs șuvoi, acum răsună glasuri de copil. Iar îngerii… nu vin întotdeauna din cer. Uneori, îngerii poartă haine obișnuite, țin în mână un caiet cu foi colorate și au un suflet suficient de mare încât să aline o inimă frântă.