Maria a știut dintotdeauna ce înseamnă să muncești din greu. La doar douăzeci și doi de ani, după ce a terminat Facultatea de Economie din Cluj, a reușit să prindă un post într-o firmă mică din oraș. La douăzeci și șapte de ani, conducea deja departamentul financiar al unei corporații importante din București. Programul încărcat — șase zile pe săptămână și adesea până târziu în noapte — nu i-a fost niciodată o povară. Colegii o admirau și o numeau „motorul nevăzut” al firmei, spunând că oameni ca ea sunt cei care țin totul în mișcare.
Până la treizeci de ani, Maria și-a plătit singură ipoteca la apartamentul cu două camere dintr-un cartier nou din Brașov. Când a primit actul de proprietate prin poștă, a sărbătorit cu o sticlă de șampanie, savurând bucuria realizării obținute de una singură. La jumătate de an după aceea, a cumpărat o mașină străină, modestă dar fiabilă — iar plata a fost integrală, fără credite.
„Bravo, Măriuca!” o felicitau prietenele. „Ai făcut totul cu propriile tale mâini!” Maria doar ridica din umeri — cum altfel? Părinții ei erau pensionari, fratele cu familia lui se descurca cu greu, iar ea învățase demult să se bazeze doar pe sine și să nu se lase dezamăgită de alții.
Viața personală, însă, nu era la fel de simplă. Maria nu căuta disperată un partener. Ieșea uneori cu bărbați, dar evita relațiile serioase. După câteva experiențe dureroase, își stabilise o regulă clară: să nu ceară niciodată ajutor — nici bani, nici sprijin emoțional, nici o atenție specială — ca să nu ajungă să se simtă datoare sau dezamăgită.
L-a cunoscut pe Alex la petrecerea de final de proiect a firmei, într-un restaurant din Timișoara. Erau la aceeași masă cu un grup de colaboratori de la o altă companie. Maria l-a observat pe unul dintre ei — un bărbat cu o înfățișare plăcută, ochi ageri și zâmbet calm. Privirile li s-au întâlnit, el i-a zâmbit, iar ea a simțit că se întâmplă ceva diferit, poate din cauza atmosferei festive, poate pentru că își dăduse seama cât de multă vreme își dedicase viața muncii, neavând aproape deloc căldură în suflet.
S-au prezentat și și-au schimbat numerele de telefon. Alex era programator, nu un geniu inovator, dar un profesionist responsabil și calm. Lipsa lui de ego și firea rațională au atras-o imediat pe Maria. După ce tot întâlnise bărbați încăpățânați și egocentrici, Alex i se părea un refugiu sigur.
„Îmi place de tine,” i-a spus el. „Cu tine mă simt liniștit. Știi ce vrei.” Maria a încuviințat. Așa era — cu Alex nu trebuia să-și joace vreun rol de victimă sau neajutorată. El accepta puterea ei și nu încerca să concureze cu ea.
Nunta lor a fost simplă, dar călduroasă. Alex s-a mutat în apartamentul Mariei din Sibiu. Părinții lui locuiau într-un oraș apropiat și au venit doar la ceremonie. Mama lui, Doina, i s-a părut Mariei ciudată — a început să enumere imediat cât făcuse pentru fiul ei și cât de greu îi va fi fără el.
„Trebuie să ai grijă de băiatul meu,” i-a spus ea. „E atât de sensibil, atât de delicat.” Maria a zâmbit politicos. Alex avea treizeci și doi de ani — ce „băiat” putea să fie? Dar a preferat să tacă, nu voia să strice ziua.
Primii ani au fost liniștiți. Alex lucra și contribuia la bugetul familiei. Deși câștiga mai puțin decât Maria, ea nu punea accent pe asta. „Banii noștri sunt împărțiți — ce contează cine aduce mai mult? Important e să fim de încredere și să avem stabilitate.”
La un an după nuntă, s-a născut fiul lor, Andrei; doi ani mai târziu, a venit pe lume fiica lor, Ioana. Maria a abordat maternitatea cu aceeași responsabilitate cu care făcea orice altceva. Copiii primeau toată grija și atenția necesare. Alex încerca să fie un tată bun — se juca cu ei, le citea povești și îi ducea la grădina zoologică în weekend.
Când Andrei a împlinit șase ani și Ioana patru, viața lor de familie a început să se clatine. Firma la care lucra Alex a făcut concedieri, iar el a fost printre cei dați afară.
„Nu-ți face griji, iubire,” l-a îmbrățișat Maria când i-a spus vestea. „Ești un specialist bun. Vei găsi altceva repede.”
Alex a dat din cap, dar în ochii lui era confuzie și neputință.
„Da, sigur,” a spus el. „În câteva săptămâni mă pun pe treabă.” Dar săptămânile au devenit luni, iar jobul nu apărea. Mergea la interviuri, trimitea CV-uri, dar se întorcea tot mai iritat și deprimat.
„Ce vor de la mine? Am programat atâția ani și acum cer tehnologii noi, limbi noi! Parcă ar trebui să învăț ceva nou în fiecare lună!” Maria îl înțelegea și îi dădea voie să-și verse frustrările. Îi redacta CV-uri, căuta cursuri pentru el, îi propunea să încerce alte direcții. Dar Alex o respingea tot mai mult.
„Nu acum, mă doare capul. Mă descurc eu.” Salariul Mariei era suficient să susțină familia fără mari sacrificii, dar atmosfera de acasă devenea apăsătoare. Alex devenea tot mai retras și iritabil, petrecând ore în fața calculatorului — nu lucrând, ci jucându-se sau pierzând timpul pe rețelele sociale. Spunea că face asta pentru a găsi un job, dar Maria vedea că e doar o scuză.
În această perioadă, Doina a început să intervină. Suna aproape zilnic și venea în vizite nesolicitate.
„Cum e băiatul meu?” întreba ea. „Arată obosit și palid. Îl sprijini?” „Da, sigur,” răspundea Maria. „E doar o perioadă dificilă.”
„Nu-l împinge prea tare,” spunea Doina. „Bărbații sunt sensibili, au nevoie de spațiu să crească, nu să fie sufocați.”
Într-o zi, Maria a găsit-o pe Doina în bucătărie vorbind cu Alex. Nu au observat-o și au continuat conversația.
„Ascultă-mă, fiule,” spunea Doina. „Eu am văzut multe în viață. Maria e puternică, dar rece. Face totul singură. Cum vrei să crești ca bărbat sub o astfel de autoritate?”
„Mami, nu mă controlează,” zicea Alex, obosit. „Doar are o fire mai autoritară.”
„Vezi? Autoritară!” a țipat mama lui. „Nu e normal! Uită-te la prietenul Petrescu, s-a despărțit de nevastă și spune că se simte mai liber. Femeia aia a fost o povară pentru el!”
Maria a ieșit în tăcere și s-a întors după jumătate de oră, trântind ușa. Se întreba dacă Alex chiar credea că ea era „controlantă și autoritară”. Să sprijini familia și să asiguri stabilitate în vremuri grele era „control”? „Ce crezi? Eu mă înțeleg bine cu copiii — sunt doar sătulă de inactivitate.”
În zilele următoare, apelurile Doinei s-au înmulțit. Îi dădea sfaturi despre educație, treburile casnice și cum să „îl gestioneze” pe Alex.
„Măriuca, fii mai blândă cu el,” spunea cu glas blând. „Bărbații au nevoie să simtă că sunt capul familiei.”
„Doina,” îi răspundea Maria, „nu încerc să fiu «șefa». Pur și simplu fac ce trebuie pentru familie.”
„Exact! Tu decizi totul singură! Dar ai întrebat și pe el? Poate are alt punct de vedere.”
După astfel de discuții, Maria era epuizată, simțindu-se acuzată că preia toată povara și că nu lasă lucrurile să „curgă natural”.
Într-o seară, Alex s-a întors acasă târziu, cu miros de bere — doar câteva sticle — dar fața lui arăta hotărâtă.
„Trebuie să vorbim,” a spus, așezându-se pe marginea canapelei.
Maria a lăsat cartea jos. „Da, bine. Ce vrei să spui?”
„M-am gândit mult la noi și la viața noastră. Nu mai pot continua așa.”
Maria s-a blocat.
„Ce vrei să spui?”
„Sunt sătul să trăiesc sub control. Vreau să o iau de la capăt. Să mă regăsesc, să găsesc o femeie care să nu mă sufoce. Vreau divorț.”
Tăcerea a fost grea. Maria l-a privit nu cu durere, ci cu detașare, ca pe un străin.
„Bine,” a spus calm. „Mâine depun actele.”
„Cum adică așa, brusc? Nu putem discuta?”
„Ce să mai discutăm? Decizia e luată.”
A doua zi, Maria s-a trezit devreme. Copiii încă dormeau. A luat dosarul cu acte — certificatul de căsătorie, extrasele de cont, titlurile de proprietate. Totul era pe numele ei — apartamentul și mașina erau cumpărate înainte de căsătorie. Singurele bunuri comune erau obiectele casnice.
La ora nouă era deja la ghișeu, completând cererea de divorț. Seara i-a spus calm lui Alex:
„Am depus actele. Se va termina într-o lună.”
Alex era uluit. „Așa de repede? De ce?”
„De ce să prelungim? Nu sunt genul care să se agațe de cineva ce nu vrea să rămână.”
„Și ce fac acum?”
„Tu decizi. Ești liber.”
Alex a decis să rămână peste noapte și să-și mute lucrurile a doua zi la un prieten.
„Nu la mama ta?” a întrebat Maria.
„Nu, face renovări. Nu e convenabil.”
Maria știa că nu voia să meargă la mama lui. Toate discuțiile despre libertate și nou început nu erau altceva decât scuze.
Actele lui erau în sertarul biroului, iar copiii, Andrei și Ioana, nu prea aveau nevoie de el.
Două zile mai târziu, Doina a venit neanunțată.
„Unde e Alex?”
„S-a mutat la un prieten,” a răspuns Maria și i-a închis ușa.
„L-ai dat afară?”
„Nu. El a cerut divorțul.”
„Nu pot să cred! Tu l-ai alungat cu «controlul» tău!”
Maria a inspirat adânc, știind că orice cuvânt ar spune ar încinge și mai mult spiritele.
O săptămână mai târziu, Alex a venit să vadă copiii, aducând cadouri — un joc video și o păpușă. Maria l-a lăsat să intre și a mers în bucătărie.
Dar copiii nu-l voiau. Andrei stătea cu genunchii strânși, Ioana se ascundea după canapea.
„De ce ai țipat la mama?” a întrebat Andrei.
„Eu? Când?”
„Tot timpul când veneai acasă obosit. Ea muncea, iar tu țipai.”
Alex s-a oprit, neputincios.
„Eu nu țipam, doar eram supărat.”
„Dar mama? Ea era obosită, iar tu te jucai pe telefon.”
Ioana a ieșit timidă. „Nu vreau să mă joc cu tine. Ești rău.”
Alex a încercat să se apere, dar copiii nu-l ascultau. În cele din urmă au fugit amândoi.
Două săptămâni mai târziu, Maria a găsit pe Alex la ușă cu un buchet de flori.
„Putem să vorbim?” a zis el.
Maria l-a lăsat să intre. Copiii erau la bunici.
„M-am gândit mult,” a început el. „Am greșit. Poate ne mai dăm o șansă?”
Maria l-a privit ca pe un străin care fugise de responsabilități.
„Nu, Alex. Viața nu e un serial de unde poți să rescrii scenariul. Tu ai ales.”
„Dar am fost influențat de mama… am căzut în capcana ei.”
„Deci ai ascultat-o pe mama ta și acum vrei să te întorci sub influența mea? Alege ce-ți convine.”
În acea seară, Alex a plecat cu capul plecat. Divorțul s-a terminat rapid. Maria a păstrat custodia copiilor, iar el nu a avut obiecții. La judecătorie, când s-a întrebat motivul, Maria a spus sec: „Diferențe ireconciliabile.”
Ieșind, a simțit o ușurare pe care nu o mai trăise demult.
Maria a reînnoit apartamentul — tapet nou, mobilă schimbată, obiecte vechi înlocuite. A început o viață nouă, fără greutatea unui partener nepregătit să fie sprijin.
Copiii s-au adaptat rapid. Nu mai era tensiune acasă, râdeau, se jucau. Călătoria la mare a fost o aventură plină de bucurie și liniște.
La întoarcere, Alex a venit iar cu mama lui, cerând să vadă copiii. Maria a închis ușa în urma lor.
„Ai vrut divorț? Iată-l!” le-a spus hotărâtă. „Apartamentul este al meu, mașina e a mea, iar copiii nu vor să te vadă.”
„Am drepturi,” a încercat Alex.
„Ai dreptul legal, dar conștiința ți-ai pierdut-o când ai ales libertatea ta în locul stabilității lor. Nu le voi impune să te vadă, vor decide singuri.”
Doina a încercat să vorbească, dar Maria a ridicat mâna.
„Tu nu mai ai legătură cu familia mea. Vizitele tale s-au terminat.”
Maria a intrat în casă, iar tăcerea care s-a așternut nu era apăsătoare, ci liniștitoare. În living, copiii se jucau fericiți.
Maria s-a sprijinit de ușă și a zâmbit. Avea 36 de ani — doi copii, o carieră, un cămin. Fără povara unui bărbat care nu putea să fie sprijin. Viața mergea înainte — mai ușoară, mai luminoasă. Era viața lor, doar a lor.