Când i-am spus soțului meu că sunt însărcinată, a înghețat. Când a văzut ecografia, a intrat în panică. A doua zi, a dispărut — fără telefoane, fără urmă. Dar nu aveam de gând să-l las să dispară pur și simplu. Aveam nevoie de răspunsuri… și de răzbunare.
În dimineața aceea, m-am trezit într-o tăcere neobișnuită. De obicei, soțul meu, Max, deja se mișca prin apartament: se ducea la duș, făcea cafeaua sau mormăia despre știri. Dar în ziua aceea… nimic. Am deschis ochii și am întins mâna către partea lui de pat. Rece. M-am ridicat și am privit în jur. Costumul lui, care era mereu lăsat neglijent pe scaun, dispăruse.
Am sărit din pat și m-am grăbit în living. Gol. Bucătăria? Impecabilă. Pe masa de dining era o singură foaie de hârtie albă:
„Îmi pare rău. Nu sunt pregătit.”
Am citit acele cinci cuvinte din nou și din nou, creierul meu refuzând să le proceseze.
„Ce?” am șoptit.
O senzație de gol s-a răspândit prin mine. M-am grăbit către dulap — gol. Nicio cămașă, nicio pereche de pantaloni, chiar și pantofii lui dispăruseră. Baia? Parfumul lui preferat, crema de ras, chiar și prosopul lui — dispăruseră. Am tras cu putere sertarul din hol. Nimic.
Dispăruse. De-a dreptul.
Am revăzut în minte seara trecută. Când i-am dat lui Max plicul cu fotografia ecografică, a luat-o cu grijă. La început, a zâmbit, dar apoi… întreaga lui față s-a schimbat.
„Ești… ești însărcinată?”
„Da! Nu-i minunat?”
Eram aproape radiantă de entuziasm.
„Dar… nu planificam asta…”
„Știu, dar unele lucruri sunt menite să se întâmple, nu-i așa?”
Ochii lui s-au aplecat din nou asupra ecografiei. Maxilarul i s-a încordat.
„Așteaptă… ce e asta?”
Brațele lui m-au învăluit, dar ceva în îmbrățișare mi s-a părut… ciudat. O soție se așteaptă la un anumit fel de reacție când dă vești care îți schimbă viața. Iar acea reacție nu a fost asta. Nu m-a întrebat cum mă simt. Nu m-a sărutat sau mi-a spus că o să le rezolvăm împreună. În schimb, s-a ridicat pur și simplu. Și apoi a plecat.
Imaginam acel moment într-un mod complet diferit. Credeam că era copleșit într-un mod pozitiv, că poate se va întoarce cu un buchet uriaș sau o cutie mare de ciocolată. În schimb, nu s-a întors deloc.
Și în acel moment… am rămas acolo, cu un gol în stomac, ținându-mi telefonul. Am sunat o dată. Fără răspuns. De două ori. De trei ori.
„Numărul la care încercați să sunați nu este disponibil momentan.”
Am deschis mesajele. Ultimul mesaj de la mine, trimis aseară:
„Sunt atât de fericită! Abia aștept să simțim împreună primele lor mișcări!”
Nici măcar nu-l citise.
Ultimul lui mesaj? Înainte de cină:
„Întârzii. Nu mă aștepta.”
Am crezut că nu e nimic deosebit în acel moment. Muncă, afaceri, întâlniri de ultim moment. Dar după ce a plecat… am început să văd un tipar. Nopțile târzii, absențele inexplicabile, telefonul închis noaptea. Mi-am mușcat buza.
Chiar e doar speriat să devină tată? Sau există… altceva?
Mi-am șters lacrimile de pe față. Se înșela teribil dacă credea că poate dispărea fără un cuvânt.
La început, am crezut că Max doar panicase și că frica lui avea nevoie de timp să se proceseze. Dar au trecut zile, și el nu s-a întors. În a patra zi, răbdarea mea se terminase. Dacă Max nu se întorcea, trebuia să știu de ce.
Am început să fac curățenie. Parțial pentru că apartamentul părea sufocant, parțial pentru că eram hotărâtă să găsesc ceva. Am deschis dulapul și am început să sortez ce mai lăsase în urmă. Am pliat, am împachetat, dar fiecare acțiune era alimentată de un singur scop: găsirea răspunsurilor.
Când am ajuns la coșul de rufe, am scos un teanc de haine care stăteau acolo de când i-am spus că sunt însărcinată: cămașa lui, pantalonii… și jacheta, care era la fundul teancului. Aceeași jachetă pe care o purta în seara aceea.
Am adus-o la nas și am inhalat adânc. Un miros vag și plăcut persista. Floral, clar feminin. Și nu-mi aparținea mie.
Am întors frenetic jacheta pe dos, mișcându-mi mâinile în timp ce scotoceam prin buzunare. Monede, bonuri mototolite, un șervețel pliat de la un restaurant. Și atunci… ceva ce mi-a tăiat respirația.
Ochii mi-au sărit peste detalii. Achiziția nu era nimic special, dar locația… acolo era, o adresă scrisă cu litere clare de o mână de femeie.
Ce dacă asta e doar un bon de cumpărături oarecare? Ce dacă nu înseamnă nimic?
Dar în adâncul meu, știam deja adevărul. Nu era doar o adresă. Era un indiciu. Și aveam un instinct că voi găsi pe cineva care va avea răspunsurile la capătul acestuia.
În seara aceea, am stat în fața unei case mici și cochete la marginea orașului. Respirația îmi venea sacadată. Priveam de treizeci de minute. Destul timp pentru a o vedea pe femeie venind — blondă, cu cel puțin zece ani mai tânără decât mine. A parcat Jeep-ul vechi, a scos sacoșele cu cumpărături și a dispărut înăuntru.
Mai târziu, luminile calde s-au aprins la ferestre. O vedeam mișcându-se, pregătind cina. Pentru ea însăși? Sau… pentru Max?
Trebuia să acționez cât era încă singură. În sfârșit, am făcut un pas înainte și am bătut la ușă.
Ușa s-a deschis aproape imediat, iar femeia m-a privit confuză.
„Bună,” am spus, cu vocea rece.
„Bună… Mă cunoști?”
„Nu… Ar trebui să o fac?”
Au trecut câteva secunde până și-a dat seama. Nu avea idee cine eram.
„Sunt soția lui Max.”
Fața ei a devenit palidă.
„Soție?” Mâinile ei s-au prins de marginea ușii. „Max vine… în curând, dar… dar ar trebui să intri,” a bâiguit ea în cele din urmă.
Am intrat, ochii mei scanând casa. Simplă, curată, nimic pretențios. Câteva sacoșe de cumpărături deschise pe tejghea, o cină parțial pregătită pe aragaz. Mirosul de usturoi și rozmarin plutea în aer.
A tras draperiile înainte de a-mi turna un pahar cu apă. Apoi și-a luat și ea unul și l-a băut dintr-o singură înghițitură. Era mai nervoasă decât mine.
„Sunt Katie,” a spus în cele din urmă. „Am ieșit cu Max de șase luni. Nu… jur, nu știam că este căsătorit.”
Un rânjet amar mi-a apărut în colțul gurii. În schimb, mi-am scos inelul de logodnă și l-am lăsat pe masă.
„Suntem căsătoriți de doi ani. Și vom avea gemeni.”
Katie și-a dus mâinile la tâmple, privind în gol.
„Cum a putut…?”
În acel moment, nu eram două femei rivale. Eram două femei înșelate. Două femei în război cu același om.
„Ce o să facem cu el?” a întrebat ea cu o voce stinsă.
Iar atunci, în acel moment, am știut exact ce trebuie să facem. Nu pentru răzbunare. Ci pentru adevăr. Pentru demnitate. Pentru liniștea pe care el o distrusese.
Și da, poate și puțin pentru satisfacție.
Max nu mai avea unde să fugă.
Și niciun tort destul de mare să-l salveze de la ceea ce merita.
În sfârșit, am închis ușa trecutului cu o singură replică:
„Să fii tată nu e o opțiune. E o responsabilitate. Și tu tocmai ai ratat șansa vieții tale.”