Mergeam spre școală, cu gândurile împrăștiate în toate direcțiile, ca niște păsări agitate înainte de furtună. Eram obosită, prinsă în rutina zilnică, cu grijile unei profesoare de clasa a patra care încearcă, de la o zi la alta, să țină pasul cu un sistem tot mai haotic, tot mai lipsit de suflet. În ultima vreme, mă trezeam din ce în ce mai greu, mă învârteam prin casă cu cafeaua în mână și mă întrebam ce rost mai are să lupți într-o lume în care nimic nu pare să se schimbe.
Era o dimineață de octombrie, cu frunze arămii căzute pe trotuar și un vânt aspru care-ți pătrundea pe sub haină, indiferent cât te înfofoleai. Pe trotuarul de lângă școală, am zărit un băiat stând pe bordură. Nu era unul dintre elevii mei, de asta am fost sigură. Avea vreo 10–11 ani, cu haine ponosite, un hanorac prea subțire pentru frigul de afară și un rucsac aproape rupt în spate, din care atârnau câteva foi și o agendă cu colțurile îndoite.
Când am trecut pe lângă el, m-a salutat politicos, cu un „Bună dimineața, doamnă!” care m-a făcut să mă opresc din mers. Era un ton sincer, dar cumva resemnat, ca și cum rostise acele cuvinte de sute de ori, fără să primească prea des un răspuns.
— Ești învățătoare? m-a întrebat.
Am zâmbit ușor, încercând să maschez graba care mă împingea înainte.
— Da, sunt. De ce întrebi?
S-a ridicat de pe bordură și s-a apropiat, ținând strâns curelele rucsacului. Avea obrajii roșii de frig și ochii mari, de-un căprui cald, în care se amestecau curiozitatea, frica și speranța.
— Pot să intru și eu în școală? N-am părinți. Am dormit în scara unui bloc, dar… vreau să învăț.
Cuvintele lui au căzut peste mine ca o pătură grea, iar pentru o clipă am uitat de toate — de oră, de catalog, de lecții. Doar l-am privit. Avea ceva în privire care îți lovea direct în inimă. O liniște apăsătoare, dar și o lumină pe care n-ai cum s-o ignori.
L-am întrebat cum îl cheamă. Mi-a spus că Andrei.
Nu voiam să trag concluzii pripite, dar instinctul de profesor — acel al șaselea simț care te învață să vezi dincolo de cuvinte — mi-a spus că nu minte. Am oftat și l-am invitat să intre.
— Hai cu mine. Stai într-o clasă până aflăm mai multe.
A așteptat cuminte pe un colț de bancă, fără să ceară nimic. În timp ce copiii se pregăteau de ore, Andrei privea spre tablă cu ochii mari, ca și cum deja își imagina lecțiile pe care le va asculta.
Am sunat imediat la Protecția Copilului și la poliție. În timpul ăsta i-am adus un sandviș și un ceai cald de la cancelarie. M-a privit recunoscător și a mulțumit, dar n-a mâncat imediat. Din rucsacul lui jerpelit a scos o agendă veche, cu coperți decolorate, și câteva foi îndoite, pe care, cu un scris frumos și ordonat, erau însemnate lecții — română, matematică, istorie.
— În fiecare zi învăț ceva dintr-o carte pe care am găsit-o, mi-a spus el, fără să mă privească direct. Scriu tot, ca să nu uit. Poate, dacă mă primește cineva, o să fiu gata.
Am simțit cum mi se strânge gâtul. Era un copil abandonat de lume, dar care își păstrase demnitatea, curiozitatea, dorința de a deveni cineva. În ziua aceea, nimic n-a mai contat: nici orele, nici programul, nici testele de corectat.
M-am așezat lângă el și am început să citim împreună povestea pe care o scrisese din memorie. Avea talent. Scria cu sensibilitate, cu grijă la cuvinte, cu o maturitate pe care rar o vezi la un copil de vârsta lui. Îmi citea timid, privind în jos, dar în glasul lui simțeam o bucurie pe care o avea doar când se simțea văzut.
Cei de la DGASPC au venit repede. L-au preluat cu blândețe, iar el mi-a făcut cu mâna, strângându-și din nou rucsacul la piept. Nu i-am putut promite atunci mare lucru, dar i-am promis că nu o să-l uit.
În zilele care au urmat, am dat telefoane, am scris mesaje, am întrebat de el. Am mers să-l vizitez, i-am dus cărți, i-am dus rechizite, i-am citit povești. În fiecare întâlnire, părea tot mai deschis, tot mai încrezător.
După câteva luni, Andrei a fost luat în plasament de o familie minunată, doi oameni care nu puteau avea copii, dar care au înțeles că uneori familia nu înseamnă sânge, ci suflet. Merge acum la școală. Scrie în continuare. Îmi trimite scrisori.
Ultima lui scrisoare începea așa:
„Doamna Raluca, acum am o bancă, o lampă și o cutie cu creioane. Dar cel mai mult îmi place că am cui să citesc ce scriu.”
Când am citit asta, am închis ochii și mi-am spus că, oricât de haotic ar fi sistemul, oricât de obosite ne-ar fi sufletele, merită. Pentru un copil ca Andrei, merită să te oprești. Să vezi. Să întrebi. Să nu treci pe lângă el ca pe lângă o frunză căzută pe trotuar.
Uneori, nu trebuie să salvezi lumea. Trebuie doar să fii acolo. Să te apleci puțin. Să deschizi o ușă. Și să înțelegi că o inimă mare poate încăpea într-un rucsac zdrențuit și într-un vis care refuză să moară.