Femeia Invizibilă
Nimeni nu o observa pe Margareta. Nici în autobuz, nici la farmacie, nici măcar pe scara blocului unde locuia de peste douăzeci de ani. Oamenii treceau pe lângă ea fără o privire, de parcă ar fi fost o parte din decor – o pată pe perete, o cutie poștală veche, trepte scârțâitoare. Avea cincizeci și nouă de ani și simțea cum se stinge, ca o fotografie veche lăsată prea mult la soare.
La casă, casiera îi dădea restul înapoi fără să o privească în ochi, iar vecinul de la etajul cinci îi mormăia un „bună ziua” sec, privind în gol. Chiar și fiul ei o suna din ce în ce mai rar. „Mami, sunt aglomerat, te sun mai târziu.” Un „aglomerat” care se întinsese deja pe patru primăveri. Margareta nu mai aștepta de mult.
În fiecare dimineață, își încheia o bluză curată, își lega eșarfa îngrijit și ieșea afară. De parcă ar fi avut undeva să meargă, de parcă cuiva i-ar fi păsat. Dar nimănui nu-i păsa. Era singurul ei mod de a se agăța – în liniște. O plimbare pe alee, o bancă în parc, o cafea ieftină de la automat – toate astea nu erau odihnă, ci rezistență. Un strigăt tăcut: Sunt încă aici.
Margareta îi privea pe ceilalți – râzând, certându-se, vorbind la telefon, trăind – și simțea un zid invizibil între ei. Nicio privire nu se oprea asupra ei. Ca și cum nu ar fi fost o persoană, ci un fluturaș pe un stâlp pe care nimeni nu-l mai citea.
Într-o zi, și-a cumpărat o geacă de vânt galbenă, un galben strident, care nu putea fi ignorat. Poate că cineva își va întoarce capul, s-a gândit. Dar nimeni nu a făcut-o. Nici măcar vânzătorul nu s-a uitat în sus. Geaca era doar o bucată de material. Iar Margareta – tot invizibilă.
În acea seară, strigăte au răsunat pe casa scării. Margareta a tras cu ochiul. Pe trepte, pe jumătate ascunsă în umbră, stătea o fetiță, cam de opt ani. Lacrimi îi șiroiau pe obraji, buzele îi tremurau, iar lângă ea zăceau o trotinetă spartă și o geantă de școală zdrențuită.
„Ce s-a întâmplat?” a întrebat Margareta. Vocea ei a ieșit fermă, caldă, dar fără milă.
„A zis că sunt proastă… și a plecat,” a șoptit fetița, fără să-și ridice ochii.
Margareta s-a așezat lângă ea și a privit-o – a privit-o cu adevărat.
„Ascultă – nu ești proastă. Ești doar mică. El e prostul. Și un laș, probabil. Să rănești oamenii e ușor. Să explici lucrurile – asta e greu.”
Fetița a pufnit și a încuviințat. Dintr-o dată, Margareta s-a simțit ascultată. Au adunat caietele, au netezit paginile mototolite. Trotineta a reparat-o cu bandă adezivă veche. Abia se ținea, dar fetița a zâmbit larg de parcă ar fi fost nouă.
„Ești drăguță,” a spus fetița dintr-o dată. „Cum te cheamă?”
„Margareta.”
„Eu sunt Emma. Vrei să fii prietena mea? Nu am niciuna.”
„Bine,” a spus Margareta. Cuvântul purta ceva ce nu mai simțise de ani de zile: căldură. Liniștea din interiorul ei s-a retras.
A doua zi, au mers pe aceeași alee împreună – Margareta în geaca ei galbenă, Emma cu o coadă de împletită lejer și un desen strâns în mână.
„Asta ești tu,” a spus fetița. „Te-am desenat pe tine.”
Pe hârtie era o femeie într-un palton luminos, cu aripi enorme. Abia încăpeau, revărsându-se de pe pagină ca și cum ar fi fost gata să o ridice spre cer.
Uneori, pentru a te simți din nou viu, nu ai nevoie de atenția lumii. Fără mulțimi, fără aplauze. Uneori, tot ce este nevoie este să fii necesar. De o singură persoană. Doar o singură fetiță care plânge pe o scară întunecată, cu caiete rupte și o trotinetă stricată. Pentru că în acel moment, nu ești fundalul. Nu o umbră. Nu o pată în mulțime.
Ești lumină. Ești stabilitate. Ești aripile cuiva. Ești „rămâi” al lor.