Era duminică dimineață, iar biserica din cartier fremăta de lume. Clopotul bătea de câteva minute, chemând la slujbă, și până și cei care se împotriveau adesea gândului de a intra, își făceau curaj și pășeau, unul câte unul, înăuntru. Era sărbătoare mare, a Tuturor Sfinților, iar oamenii veniseră cu hainele cele bune, cu fețele încordate de seriozitate și cu lumânări subțiri în mâini. Mireasma de tămâie se amesteca cu izul de vechi al pereților, iar lumina pătrundea prin vitralii colorate, pictând podeaua cu petice de culoare.
Copiii se fâțâiau printre bănci, alergau pe vârfuri și se ascundeau după fustele bunicilor, care îi mai certau din priviri. Bătrânele, strânse în colțurile lor de rugăciune, șușoteau despre una, despre alta. Ba despre fata lu’ Maria, care se măritase cu un băiat de la oraș, ba despre dom’ Petre, care lipsea de la biserică de vreo trei duminici. Fiecare cu grija lui.
Eu stăteam aproape de ușa cea mare, sprijinit de zid. Nu venisem pentru liniște, nu pentru mântuire, nu pentru vorbele preotului. Venisem pentru mama. Era o zi grea pentru mine — se împlinea un an de când plecase. Un an în care îi simțisem lipsa la fiecare pas, un an în care n-o mai visasem, un an în care mă încăpățânasem să nu calc în biserică, de parcă m-aș fi putut răzbuna așa pe viață. Dar azi simțeam că trebuie să fiu acolo. Mă rodea o vinovăție pe care n-o puteam pune în cuvinte.
Slujba începuse. Cântările corului îmi vibrau în piept, iar vocea preotului se ridica domoală peste lume. Mă simțeam prins între pereții aceia, între privirile celor care păreau că știu ce fac acolo și singurătatea mea, care nu avea loc nicăieri.
Și atunci, ușile grele s-au deschis deodată.
Un freamăt a străbătut biserica. Toți s-au întors. Un bărbat a intrat în tăcere, desculț, cu hainele murdare și barba deasă, nerasă de cine știe când. Avea părul încâlcit și ochii pierduți, dar o privire de om viu, de om care se mai agață de o speranță, chiar și fără să creadă în ea.
Părea că nu vede pe nimeni. Mergea încet, cu pași egali, spre altar. În jurul lui se lăsa o tăcere care vorbea mai mult decât toate cântările bisericii. O femeie și-a strâns geanta la piept. Un bărbat a mormăit în barbă:
— Ce caută ăsta aici?
Privirile erau tăioase, grele, de parcă ar fi vrut să-l împingă afară doar cu gândul. Cineva a făcut un semn spre ușă, altul s-a ridicat pe jumătate de pe bancă. Părintele, de la altar, s-a oprit din citit și l-a privit cu o sprânceană ridicată.
Omul s-a oprit în mijlocul bisericii, în naos, chiar sub candelabru. S-a așezat în genunchi și și-a ridicat privirea spre cruce. Și atunci s-a întâmplat ceva. N-a spus nimic, dar în ochii lui era o rugăciune pe care toți ar fi trebuit s-o cunoască, dar o uitaseră. Tăcerea a devenit apăsătoare. Numai lumânările ardeau, fără să judece.
Părintele a coborât treptele altarului. A pășit printre bănci, cu mâinile la spate, iar toți așteptau să-l dea afară. Sau măcar să-i spună ceva usturător. Eu eram convins că asta va face.
Dar în fața tuturor, părintele s-a așezat în genunchi lângă el. I-a pus mâna pe umăr, cu o blândețe care mi-a sfâșiat sufletul, și a spus:
— Ești binevenit, fiule. Dumnezeu n-a cerut niciodată pantofi. A cerut inimă.
Pentru câteva clipe, timpul s-a oprit. Cineva a oftat. Cineva a șters o lacrimă pe furiș. Bărbatul a început să plângă în hohote, cu capul plecat, iar eu, în spatele meu, simțeam cum mi se rupe inima. Mă uitam la pantofii mei lustruiți, la cămașa mea impecabilă și mă simțeam gol. Mai gol decât omul desculț din fața mea.
Slujba s-a terminat, dar nimeni nu a mai vorbit despre haine, nici despre ce mâncăm la prânz, nici despre cine cu cine s-a mai certat în sat. Preotul l-a dus pe bărbat deoparte, la strană, și au stat de vorbă. L-am aflat pe urmă că îl chema Toma. Fusese inginer pe vremuri. Soția și fiica lui muriseră într-un accident cumplit. După tragedie, omul n-a mai fost om. Își pierduse casa, serviciul, prietenii. Trăia pe străzi de trei ani. În dimineața aceea, pornise spre râu, hotărât să-și pună capăt zilelor. Dar când a trecut pe lângă biserică, a auzit cântarea.
— Am vrut să intru undeva unde să fiu văzut… nu judecat, i-a spus preotului.
Părintele l-a dus la cantina parohiei, i-a dat de mâncare, i-a găsit un pat. A doua zi i-a aranjat un loc de muncă temporar la brutăria din colț. Oamenii au început să-l vadă tot mai des. La început rușinat, cu capul plecat, apoi, încet-încet, stând la slujbe, ajutând la curățenie, cărând lemne, spălând ferestre.
O lună mai târziu, într-o altă duminică, Toma a venit îmbrăcat curat, cu o cămașă albă apretată și pantofi negri, lucioși. Dar a intrat tot desculț.
— De ce? l-a întrebat o femeie bătrână, mai curajoasă.
El a zâmbit ușor și a spus:
— Ca să nu uit niciodată cum m-a primit Dumnezeu.
Atunci am plâns din nou. Pentru mama. Pentru mine. Pentru toți cei care, într-o zi, caută o ușă deschisă și nu găsesc decât uși trântite.
De atunci, de câte ori intru în biserică, nu mai caut icoana cu privirea cea mai blândă, nici locul cel mai ferit. Mă uit mai întâi la cel care stă pe jos. La cel cu hainele ponosite, cu ochii triști, cu sufletul zbuciumat. Pentru că, poate, el e cel mai aproape de Dumnezeu.
Și pentru că, într-o zi, eu aș putea fi el.