Pe Andrei îl știam de ani de zile, dar dacă mă întreba cineva ceva despre el, nu prea aveam ce să spun. Era un om simplu, discret, genul de coleg care nu deranja pe nimeni și nici nu căuta să iasă în față. Lucram în același birou, dar rareori schimbam mai mult de câteva politețuri pe hol sau la automatul de cafea.
— Bună dimineața.
— Ai văzut forecast-ul?
— Cafea cu zahăr?
Atât. Niciun cuvânt despre familie, despre weekend, despre vreun film sau vreo echipă de fotbal. Nu ieșea cu noi la pauza de țigară, nu comenta pe grupul de WhatsApp al firmei, nu făcea glume la cafea. Venea la birou la ora fixă, cu geanta lui neagră de laptop, și pleca la fel, seara, fără grabă, dar mereu la aceeași oră.
Așa că atunci când într-o zi de luni Andrei a lipsit, nimeni n-a băgat de seamă. Marți la fel. Abia miercuri, când a apărut, am observat ceva ciudat. Ochii îi erau roșii, de parcă nu dormise de două nopți, dar pe chip avea un zâmbet ușor, blând, de om împăcat cu sine, dar încă tremurând pe dinăuntru.
M-am apropiat instinctiv.
— Totul e în regulă? am întrebat, poate mai mult din obișnuință.
A ezitat o clipă. Părea că se luptă cu ceva în minte. Apoi, pentru prima dată de când îl cunoșteam, Andrei a vorbit mai mult decât două propoziții.
— Am fost la spital… o fetiță… avea nevoie urgentă de o operație. Părinții ei făceau un apel pe Facebook. Am dat peste povestea lor din întâmplare, noaptea, pe la două. Nu știu de ce am intrat pe link. Poate pentru că fata semăna cu nepoata mea… sau poate pentru că, pur și simplu, am simțit că trebuie.
L-am privit uimit.
— Și…?
A dat din cap încet.
— A doua zi mi-am vândut mașina. Mi-am luat liber, m-am dus la mama fetei la spital. I-am lăsat banii într-un plic. Fără să mă prezint, fără să spun nimic. Doar am scris pe un bilețel: „Să trăiască. E tot ce contează.” Și-am plecat.
Mi-a luat câteva secunde să procesez ce mi-a spus. Nu înțelegeam. Andrei nu era un om bogat. Nu era vreun patron sau vreun director cu salariu de mii de euro. Era un angajat ca toți ceilalți, cu rate, cu chirie, cu viață normală.
— Dar… de ce ai făcut-o?
A oftat.
— Pentru că n-am putut să dorm gândindu-mă că, dacă pot salva o viață și nu o fac, n-o să mai pot trăi cu mine. Nu pentru că sunt vreun sfânt sau vreun om bun. Ci pentru că mi-a fost frică să nu ajung un om indiferent.
Apoi a zâmbit scurt și s-a întors la calculatorul lui, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu am rămas acolo, cu paharul de cafea în mână, încremenit.
Zilele au trecut. Niciun cuvânt. Nici pe grup, nici în birou. Nimeni nu știa ce făcuse. Nici mama fetiței, nici colegii, nici șefii. Doar eu. Și, așa cum m-a rugat, am păstrat tăcerea.
Până într-o dimineață de primăvară, când viața, așa cum știe ea, a avut grijă să pună lucrurile la locul lor.
Era aproape ora nouă. Cafelele erau pe birouri, mailurile se deschiseseră, iar primele înjurături la adresa șefului pe WhatsApp începuseră să curgă. Atunci, în fața companiei, a oprit un taxi. Din el a coborât o femeie cu ochii obosiți, dar luminoși. În mână ținea un buchet de flori, iar lângă ea, o fetiță cu două codițe, strânsă de mână, ținea o pancartă desenată stângaci pe o coală A4: „Mulțumesc, domnule cu geanta neagră.”
Am ieșit cu toții pe hol. Se făcuse liniște. Nimeni nu înțelegea nimic. Toate privirile se îndreptau de la fetiță, la pancartă, la colegi. Unii se uitau spre director, alții spre contabila de la etajul trei.
Andrei era în colțul biroului, cu cafeaua lui, privind absent pe fereastră. Când a văzut pancarta, a încremenit. Apoi s-a ridicat încet, cu fața albă ca varul.
— De unde… de unde știți? a întrebat cu vocea stinsă.
Femeia a zâmbit printre lacrimi.
— Am recunoscut scrisul de pe plic. Era exact același ca pe biletul pe care l-am găsit în salon, lângă fetiță, în ziua operației. Același. N-am uitat.
Andrei s-a apropiat. S-a lăsat în genunchi și a cuprins fetița în brațe. N-au spus nimic. Nici nu era nevoie. Toți colegii aveau ochii în lacrimi. Și, culmea, nimeni n-a făcut vreo poză. N-a filmat. N-a pus pe Facebook. Era momentul lor.
De atunci, ceva s-a schimbat la birou. Oamenii au început să vorbească mai mult între ei. Să iasă împreună la cafea. Să întrebe sincer: „Ești bine?” și să asculte răspunsul. Să se ajute la proiecte. Parcă acel gest, nebun, tăcut și incredibil, trezise ceva în fiecare dintre noi.
L-am întrebat pe Andrei, mult mai târziu, într-o seară, când beam o bere pe o bancă în fața blocului:
— Regreți?
A zâmbit.
— Mi-am recuperat mașina după un an. Dar cred că în ziua aia… mi-am recuperat sufletul.
Și în seara aia, pentru prima dată, n-am mai fost doar colegi. Am fost prieteni.