Eram într-o zi în care totul părea că se destramă. Nu mai știam cine sunt, unde mă duc, de ce mă trezesc dimineața. Mă aflam în autobuzul 335, pe locul din spate, cu fruntea lipită de geam. Picăturile de ploaie se izbeau de sticlă și curgeau în șiruri subțiri, ca niște lacrimi pe care nu le puteam da afară. Nu vedeam nimic. Nu voiam să văd. Mă simțeam ca o umbră printre oameni.
Tocmai îmi pierdusem locul de muncă, după nouă ani în care muncisem fără să comentez, fără să întreb, fără să primesc vreodată vreo vorbă bună. M-au chemat în birou, mi-au spus sec că trebuie să renunțe la oameni și că, din păcate, eu sunt unul dintre ei. „Mulțumim pentru colaborare.” Atât. Nici măcar o strângere de mână.
Și cum necazul nu vine niciodată singur, partenera mea plecase cu altcineva cu două luni în urmă. Un prieten de familie, bineînțeles. Ceea ce părea să fie o viață banală, dar măcar a mea, se spulberase în câteva săptămâni. Eram epuizat. Nu mai aveam bani, nici chef, nici curaj. Doar un gol apăsător care creștea cu fiecare stație. Și fiecare stație părea că mă duce mai departe de mine.
Autobuzul era aglomerat. Oameni grăbiți, cu fețe obosite, cu priviri goale. Mirosea a umezeală, a haine ude și a neliniște. Femei cu sacoșe grele, copii care se țineau de bare cu degetele mici și roșii de frig. Din când în când, se auzea câte un oftat sau vreun telefon care vibra pe furiș în buzunar.
În fața mea, o fetiță de vreo cinci ani, cu o geacă roșie și părul prins în două codițe perfecte, își ținea mama de mână. Avea obrajii îmbujorați și ochi mari, senini, de o curiozitate nevinovată. Se tot uita la mine. Nu cu teamă sau jenă, cum o făceau alți copii, ci cu o curiozitate blândă, de parcă ar fi încercat să înțeleagă de ce arată un om așa de trist.
Am încercat să schițez un zâmbet politicos, dar probabil că mi-a ieșit un fel de grimasă stângace. Pe dinăuntru eram terminat.
Într-o stație, mama ei a început să caute ceva în geantă. Probabil telefonul sau o batistă. Fetița s-a desprins de ea, s-a apropiat de mine cu pași mici și mi-a întins o bomboană.
— Să nu mai fiți trist, a spus cu voce clară.
Am încremenit. Mă uitam la ea, la bomboana învelită în staniol colorat, la ochii ei senini. Și m-am simțit mic. Mic de tot. Ca un copil care nu mai primise demult nicio mângâiere.
— Cum te cheamă? am întrebat, luând bomboana cu mâna ușor tremurândă.
— Ilinca. Am cinci ani. Și mama spune că dacă vezi un om trist, trebuie să-l faci să zâmbească.
Am simțit cum ceva în mine se frânge. Dar nu de durere, ci de recunoștință. De parcă cineva, într-o lume care nu mă mai vedea, îmi spunea că încă exist. Că, deși pierdusem aproape tot, încă merit o bomboană. Și un zâmbet.
Am deschis bomboana pe loc. Era cu mentă. Nu mi-a plăcut niciodată menta. Dar în ziua aia, a fost cea mai bună aromă din lume. Am simțit cum prospețimea ei îmi curăță sufletul de toată amărăciunea.
— Mulțumesc, Ilinca, am zis cu un nod în gât.
Ea a zâmbit larg, de parcă salvase un om de la înec. Apoi mama ei a luat-o de mână și au coborât. Ilinca s-a mai întors o dată și mi-a făcut cu mâna.
Am stat acolo, cu hârtia bomboanei în palmă, minute în șir, fără să mă pot mișca. Parcă pentru prima dată după mult timp, simțeam că respir. Că pot.
A doua zi, m-am trezit mai devreme. Și am făcut ceva ce nu mai făcusem de luni de zile: am ieșit din casă fără să am vreo treabă. Fără să mă grăbesc undeva. Fără să fiu pe fugă. Am luat-o pe jos până în parc. Era frig, dar soarele timid de noiembrie îmi mângâia fața. M-am așezat pe o bancă și am mâncat o plăcintă caldă, pe care un bătrân o vindea dintr-o cutie de carton. Era cu brânză. N-a fost cea mai bună plăcintă, dar a fost prima care mi-a adus aminte că există lucruri simple și bune pe lumea asta.
O bătrână cu o basma înflorată a trecut pe lângă mine și mi-a spus:
— Să ai o zi frumoasă, tinere!
Am zâmbit. Și totul a pornit de la o fetiță cu o bomboană.
Ilinca poate că nu-și va aminti niciodată ziua aia. Dar eu n-am s-o uit niciodată. Pentru că într-o lume rece și grăbită, un copil mi-a oferit un gest mic, dar atât de viu, încât m-a învățat să cred din nou în oameni.
Azi, țin în portofel hârtia acelei bomboane. E puțin scorojită, dar pentru mine e mai valoroasă decât orice bijuterie. Ca să nu uit. Ca să-mi amintesc că, oricât de întunecată ar fi o zi, un gest mic poate schimba tot.
Și poate, într-o zi, voi întâlni și eu pe cineva trist. Atunci voi scoate din buzunar o bomboană, i-o voi întinde și am să-i spun:
— Să nu mai fiți trist.