Să fii casier înseamnă să vezi zilnic tot ce e mai bun și mai rău în oameni. Întâlnești clienți politicoși, dar și persoane egoiste, pline de pretenții, care se cred mai presus de ceilalți. Iar într-o duminică aparent banală, am asistat la o scenă care mi-a dat peste cap ziua, dar care m-a determinat să las deoparte orice teamă și să iau apărarea unei femei simple, care nu merita tratamentul pe care îl primea.
Lucrez ca casier într-un supermarket de peste opt ani. N-o fi o meserie de vis, dar îmi asigură un venit constant, îmi plătesc chiria și, fără să vreau, îmi oferă un loc în primul rând la spectacolul comportamentului uman. După o vreme, ajungi să memorezi fețe, ticuri, obiceiuri. Unii clienți se pierd în mulțime, dar alții… nu. Unii lasă urme.
Așa era Veronica.
Femeia asta, undeva în jurul vârstei de patruzeci de ani, venea în fiecare duminică la cumpărături. Nu lipsea niciodată, de parcă supermarketul ar fi fost proprietatea ei personală. Purtând mereu ochelari de soare mari cât jumătate de față și tocuri care răsunau pe gresie de parcă anunțau sosirea reginei, Veronica era genul de femeie îmbrăcată exclusiv în haine de firmă, cu gesturi teatrale și o atitudine de superioritate evidentă.
În spatele ei, mereu cu capul plecat, se afla Alma — o femeie firavă, cam de aceeași vârstă cu Veronica, dar care părea dintr-o altă lume. Purtând sandale vechi, cu curea prinsă în ac de siguranță, și cămăși vizibil primite de la alții, Alma era o prezență tăcută, aproape invizibilă. Abia după mai mult timp am aflat cum o cheamă.
La început am crezut că Alma era timidă sau poate că avea probleme cu limba engleză. Și era adevărat — vorbea greu și stâlcit, ceea ce Veronica exploata din plin. În timp am realizat că aceasta își angaja doar persoane care nu se puteau apăra verbal, pentru a-și permite să le trateze oricum voia fără consecințe. Era o tactică meschină, dar funcțională pentru cineva lipsit de inimă ca ea.
De fiecare dată, Alma împingea căruciorul plin, pășind mereu la doi pași în urma șefei sale, ca un umil însoțitor care nu avea voie să respire fără aprobare. Veronica își plimba privirea critică peste produse, dădea ordine pe ton răstit și nu rata ocazia să umilească.
— Grăbește-te, n-o să prind rădăcini aici!
— Nu marca aia, mai ai vreo celulă cerebrală funcțională?
— Ce-i asta? Roșii strivite? Vrei să le mănânci tu?
— Ești oarbă sau pur și simplu leneșă?
Fiecare replică mă făcea să strâng din pumni. Dar ca angajat, trebuia să-mi păstrez calmul. Aveam nevoie de job.
Cel mai greu era să-i văd pe Alma micșorându-se la fiecare jignire. Se străduia să-și păstreze demnitatea, dar mâinile îi tremurau ușor de fiecare dată când lua o roșie, verificând-o atent de parcă o greșeală i-ar fi putut aduce o pedeapsă. Imaginea ei îmi amintea de mama mea, care muncise ani buni ca menajeră în casele altora, iar amintirea asta mă răvășea.
Ce mulți uită e că astfel de femei câștigă foarte puțin, muncesc mult și rar își permit să meargă pe cont propriu la cumpărături. De obicei sunt nevoite să-și facă aprovizionarea atunci când șefii lor își fac cumpărăturile.
După multe săptămâni în care am asistat la umilințele prin care trecea Alma, am prins într-un final ocazia să intervin.
În acea duminică, după ce au terminat de umplut căruciorul, s-au apropiat de casa mea. Alma s-a desprins puțin de Veronica și a așezat câteva lucruri modeste pe bandă: un pachet de orez, o sticlă de ulei și un săpun mic. Privea în jos, evitând să mă privească în ochi.
— Aveți un card de reduceri? am întrebat-o încet.
Părea că nu înțelege. Am repetat, mai rar. Nicio reacție.
Atunci, Veronica a apărut brusc în spatele ei, dându-și jos ochelarii și aplaudând ironic.
— Aoleu, nu te înțelege! Nu vorbește bine engleza… De fapt, nici pe a doua, nici pe a treia limbă! a comentat ea cu dispreț.
Mi-am păstrat zâmbetul de serviciu.
— Aș putea s-o ajut să-și facă un card. Durează două minute. Sau puteți folosi dumneavoastră cardul pentru cumpărăturile ei.
Am spus-o pe un ton cât de calm am putut.
Veronica a izbucnit în râs.
— Pentru ea? Nici vorbă! Poate plăti prețul întreg, la fel ca toată lumea. Eu n-am timp de prostii!
— Dar ar putea economisi destul de mult… am încercat din nou.
— Nu e problema mea! Nu-i copilul meu, n-am vreo obligație! E norocoasă că o las să-și cumpere ceva cât sunt eu aici. Poate dacă s-ar strădui mai mult în viață, n-ar fi săracă! N-am timp de reducerea ei stupidă!
M-am blocat o secundă. Răutatea asta era de un nivel pe care rar îl întâlnești. Alma, obișnuită cu astfel de tratamente, tăcea, strângând în mână câteva bancnote șifonate.
Mi-am mușcat buza și am scanat produsele la preț întreg. Când a venit rândul Veronicăi, căruciorul ei era plin cu brânzeturi fine, carne premium și tot felul de delicatese. Mi-am făcut repede un calcul în minte — totalul depășea 700 de dolari.
— Ok, acum mă înregistrez eu la reduceri, a spus ea, brusc mai veselă, aranjându-și bluza de mătase.
A fost clipa mea.
Am apăsat câteva butoane, apoi i-am aruncat privirea cea mai politicoasă posibil.
— Of… îmi pare rău. Sistemul de înregistrare nu funcționează momentan. E o problemă tehnică. Trebuie să revină mai târziu azi.
Veronica s-a încruntat.
— Glumești?! Fac cumpărături aici de ani de zile!
— Din păcate, nu pot înregistra pe nimeni acum… Poate doriți să reveniți mai târziu? am spus calm.
Privirea ei ar fi putut ucide, dar eu îmi păstram zâmbetul de casier epuizat de schimb.
Pentru prima dată în mult timp, m-am simțit mai bine. N-aveam cum s-o salvez pe Alma din situația ei, dar măcar i-am arătat că, în lumea asta, cineva a văzut-o. Că nu e invizibilă.
Și uneori, pentru cineva ca ea, asta valorează cât o victorie.