A doua zi după ce mi-am înmormântat părinții, am devenit adult. Nu pentru că împlinisem optsprezece ani, ci pentru că cineva încerca să-mi ia singura familie care-mi mai rămăsese. Și nu aveam de gând să-i las.
Ca orice băiat de 18 ani, nu mi-aș fi imaginat vreodată că voi ajunge să trăiesc cel mai greu capitol al vieții mele. Să-mi conduc ambii părinți pe ultimul drum, iar în urmă să rămân doar eu și fratele meu mai mic, Max, care abia împlinise șase ani și încă mai credea că mama plecase într-o călătorie lungă.
Și ca să facă totul și mai greu de dus, ziua înmormântării a fost și ziua mea de naștere.
Oamenii veneau și-mi spuneau „La mulți ani, ai făcut 18!” de parcă ar fi contat ceva. Nu conta. Nu voiam tort, nu voiam cadouri, nu voiam urări. Voiam doar să nu-l mai aud pe Max întrebând cu ochii lui mari și albaștri: „Când vine mami înapoi?”
Încă îmbrăcați în hainele negre de la cimitir, am îngenuncheat la mormântul părinților noștri și i-am șoptit o promisiune:
„Nu o să las pe nimeni să ți-l ia pe Max. Orice ar fi.”
Dar se pare că nu toată lumea era de acord cu planul meu.
„E spre binele vostru, Ryan,” a spus mătușa Diane, cu vocea aceea fals îngrijorată, în timp ce-mi întindea o cană de cacao pe care nu o cerusem. Ea și unchiul Gary ne chemaseră la ei acasă, la o săptămână după înmormântare. Ne așezaserăm la masa lor de bucătărie, impecabilă, iar Max își lipise autocolantele cu dinozauri pe faianță, în timp ce ei mă priveau amândoi cu niște expresii de milă care mă scoteau din minți.
„Ești încă un copil,” a continuat Diane, atingându-mi brațul de parcă eram prieteni vechi. „Nu ai serviciu, ești încă la școală. Max are nevoie de stabilitate, de reguli, de o casă adevărată.”
„O casă adevărată,” a repetat unchiul Gary, ca un actor care învață un rol prost.
M-am uitat la ei și mi-am mușcat obrazul pe interior atât de tare că am simțit gustul metalic al sângelui. Aceștia erau aceiași oameni care uitaseră de ziua lui Max ani la rând, care refuzaseră invitațiile de Crăciun și de Ziua Recunoștinței, fiind mereu prea ocupați cu croaziere și excursii.
Iar acum voiau să fie părinți.
A doua zi dimineață am aflat că depuseseră actele pentru custodia lui Max. Atunci am înțeles. Nu era vorba de grijă. Era vorba de altceva. De interes. Și în adâncul sufletului, știam că Diane nu-l voia pe Max fiindcă-l iubea. Îl voia din alt motiv. Și eram hotărât să aflu ce.
Așa că, în dimineața următoare, m-am dus la biroul universității și am completat cererea de retragere. Secretara m-a întrebat dacă sunt sigur. Am zis da înainte să apuce să termine propoziția. Școala putea să aștepte. Fratele meu nu.
Am început să muncesc. Ziua eram băiatul cu punga de mâncare și zâmbet fals, indiferent cât de nepoliticos era clientul. Noaptea curățam birouri de avocați — ironic, având în vedere că mă pregăteam de propria mea luptă în tribunal.
Am lăsat casa noastră, nu-mi mai permiteam s-o întrețin. Ne-am mutat într-o garsonieră mică, unde mirosea mereu a detergent și mâncare veche. Salteaua atingea un perete, fotoliul-pat pe celălalt. Dar Max zâmbea.
„E mic aici, dar e cald,” mi-a spus el într-o seară, învelit într-o pătură, cu capul pe pieptul meu. „Și miroase a pizza… și a acasă.”
Vorbele lui aproape m-au dărâmat. Dar mi-au dat puterea să merg mai departe. Am depus actele pentru a obține tutela legală. Știam că eram tânăr, știam ce șanse am, dar știam și că Max mă are doar pe mine. Și asta trebuia să conteze.
Lucrurile s-au înrăutățit într-o dimineață.
Stăteam în sufragerie, ținând în mână raportul de la Protecția Copilului. Pe foaie scria, cu litere clare: „A susținut că îl lasă pe Max singur, că țipă la el, că l-a agresat fizic de mai multe ori.”
„Ce-a spus?” am șoptit, cu vocea golită de vlagă.
Asistentul social nu s-a uitat la mine în ochi.
„Mătușa Diane a făcut aceste declarații.”
Tot ce puteam să văd în acel moment era chipul lui Max. Cum râdea când imităm voci haioase. Cum se lipise de mine în nopțile cu furtună. Eu nu l-aș fi rănit niciodată.
Dar Diane reușise să planteze sămânța îndoielii. Iar îndoiala e cea mai periculoasă armă.
Ce nu luase ea în calcul a fost doamna Harper, vecina noastră. Femeie trecută de șaptezeci de ani, fostă învățătoare, care-l supraveghea pe Max când eram la muncă. În ziua procesului, a intrat în sala de judecată cu o geantă de piele uzată și un plic gros în mână. Purta colierul de perle, pe care îl avea mereu la ocazii importante.
„Domnule judecător,” a început ea, fără să clipească. „Băiatul ăsta își crește fratele cu mai multă dragoste decât primesc unii copii într-o viață întreagă.”
Și apoi, cu privirea ei ascuțită ca un cuțit, a adăugat:
„Aș vrea să văd cine are curaj să susțină contrariul.”
N-a fost ușor. Dar mărturia ei a fost punctul de sprijin care ne-a salvat. Judecătorul a decis să suspende custodia permanentă, să acorde mătușii vizite supravegheate, iar mie — șansa de a-mi păstra fratele lângă mine. Nu era o victorie completă, dar pentru noi era suficient cât să respirăm din nou.
În fiecare miercuri și sâmbătă trebuia să-l duc pe Max la Diane. Îmi venea să vomit de fiecare dată, dar trebuia să respect decizia instanței. Nu voiam să le mai ofer motive să-mi pună custodia în pericol.
Într-o seară de miercuri, am ajuns mai devreme decât de obicei. Casa era liniștită. Prea liniștită. Diane a deschis ușa cu zâmbetul ei fals.
Max a alergat spre mine, plâns, cu obrajii pătați de lacrimi.
„A zis că, dacă nu-i spun ‘Mami’, nu primesc desert,” a șoptit el, agățându-se de mine de parcă viața lui depindea de asta.
Am îngenuncheat și i-am dat părul la o parte.
„Max, nu trebuie să-i spui nimănui ‘Mami’. Doar mamei noastre. Și ea e în inimile noastre.”
El a dat din cap, dar buza îi tremura.
În noaptea aia, după ce l-am culcat, am ieșit cu gunoiul… și atunci am știut că bătălia noastră abia începuse.
Dar n-aveam de gând să cedez.