— Mamă, tata s-a întors. Zice că vrea să te vadă.
Mâna Mariei s-a oprit la jumătatea drumului spre buze, ținând cana de ceai. A simțit cum inima i s-a strâns, apoi a început să bată mai repede.
— Ce-ai zis?..
Trecuseră cinci ani. Cinci ani lungi de când plecase fără să se uite înapoi, lăsând-o în urmă pe ea și pe fiica lor. Iar acum… se întoarce?
Vântul blând de început de toamnă făcea perdelele din bucătărie să freamăte ușor. Maria își pregătea ceaiul preferat — negru, cu bergamotă. Cândva, Victor i-l adusese dintr-o călătorie, și de atunci devenise ritualul lor de dimineată. Acum era doar al ei.
— Mamă, m-auzi? vocea Ilincăi, de la capătul firului, suna prea veselă pentru o astfel de veste.
Maria aruncă o privire spre ceas. Era opt fix. În apartamentul în care locuia de ani buni singură, liniștea devenise dintr-odată apăsătoare. Treizeci de ani la catedră, doi ani de pensie — și acum această veste, care-i răvășea toată lumea.
— Da, scumpo. Te aud. Maria privea pe geam spre nucul din fața blocului, al cărui frunze se îngălbeneau. Deci… Victor s-a întors în București?
Deodată, cana i se păru grea de parcă era plină cu plumb.
— Și ce te face să crezi că vrea să mă vadă? încercă ea să-și păstreze vocea calmă.
— M-a sunat ieri. M-a întrebat de tine. A spus că vrea să vă întâlniți.
În urmă cu cinci ani, Victor plecase atât de firesc, de parcă ieșea să cumpere pâine. „Mi-am găsit pe altcineva, Maria. Iartă-mă, dar plec.” Asta spusese într-o seară de aprilie. Fără explicații, fără lacrimi, doar o propoziție scurtă și ecoul ușii închise în urmă.
După douăzeci și șapte de ani de căsnicie, totul se spulberase în câteva clipe. Maria simțise că pământul i se clatină. Nopți nedormite, calmante, zile în care nu-și găsea locul. Psihologul școlii, Roxana Dumitrescu, care pe vremuri primea ajutor de la ea pentru elevii cu necazuri, ajunsese să-i calce pragul. „Doamna Maria, trebuie să-l lăsați să plece. Se mai întâmplă.”
Dar cum să dai uitării o viață întreagă? Cum să ștergi amintirile cu omul care te ținuse de mână când ți-a murit tatăl, care știa cât de mult îți place înghețata cu vanilie și cât te sperie furtunile?
Apoi a aflat că „cealaltă” era fosta ei elevă, Diana Petrescu, cu douăzeci de ani mai tânără. Avocată de succes, cu drumuri prin toată lumea — iar Victor, fost profesor de engleză, îi devenise soț. Plecaseră împreună la Londra, unde Diana avea serviciu.
Ilinca a rămas atunci alături de mama ei. Un an de zile n-a schimbat o vorbă cu tatăl său. Apoi, încet-încet, s-au împăcat. „Tot tata e, mamă”, spusese într-o zi cu glas stins. Maria a înțeles. N-a putut s-o judece. Nu pe ea.
— Nu vreau să-l văd, a spus Maria, revenind în prezent.
— Mamă, a zis că e important. Te-a rugat mult.
— Ce poate fi important după cinci ani? zâmbi amar Maria. Ne-am spus tot atunci.
Ilinca tăcu o clipă.
— El și Diana au divorțat. Deja de un an. S-a întors în țară în vară.
Maria închise ochii. În sufletul ei s-a mișcat ceva. Nu era bucurie, nici satisfacție. Doar o oboseală apăsătoare. Un soi de lehamite față de sentimentele care se stinseseră de mult.
— Bine, spuse într-un târziu. Să mă sune.
A doua zi, Victor a sunat. Vocea lui era diferită — mai gravă, mai stinsă. Sau poate doar așa i se părea ei…
— Bună, Maria… mă bucur că ai răspuns, se auzi vocea de la celălalt capăt, calmă, dar cu o urmă de nesiguranță.
Maria simți un nod în gât. Trecuseră cinci ani, dar timbrul lui era același. Doar că acum suna… obosit.
— Ce vrei, Victor? întrebă scurt.
— Să te văd. Să vorbim. N-o să-ți răpesc mult. Promit.
Ea tăcu câteva secunde. Privirea i-a căzut pe ceaiul rece.
— Și de ce tocmai acum? După tot timpul ăsta?
— Nu vreau nimic. Nici iertare, nici a doua șansă. Doar să te privesc în ochi și să spun ce n-am putut atunci.
Maria oftă.
— Bine, vino mâine. La zece. Dar nu mă aștepta cu zâmbete sau brațe deschise. Nu mai suntem aceiași.
— Știu… și totuși, mulțumesc.
A doua zi, la zece fix, soneria sună. Maria deschise ușa fără grabă. În prag stătea Victor, vizibil îmbătrânit, cu părul cărunt pe la tâmple și un palton vechi. Nu mai era bărbatul care plecase cu ochii strălucitori spre altă viață. Era doar un om obosit, cu chip brăzdat de regrete.
— Pot să intru?
Maria făcu un pas în spate.
Au stat în bucătărie, la masa unde altădată mâncau clătite sâmbăta. Ceaiul era deja turnat în căni — un gest făcut din obișnuință. Nici nu-și dăduse seama că făcuse asta.
— Mi-ai lipsit, spuse el, privind spre mâinile tremurânde.
— Nu sunt aici să-ți alin sufletul, Victor. Spune ce ai de spus.
El încuviință, înghițind greu.
— Am fost un laș. M-am speriat de viața pe care o aveam, de monotonia care mă apăsa. Am crezut că iubirea înseamnă foc continuu. Și când s-a stins, am fugit după altă scânteie. Cu Diana a fost nebunie, dar fără temelie. N-a fost acasă. A fost doar o fugă.
Maria își încrucișă brațele.
— Nu-mi spune că ai realizat cât de bine era lângă mine.
— Nu. Am înțeles că am pierdut ce conta. Nu doar pe tine. Pe mine însumi. Pe Ilinca. Pe liniștea aia pe care o simțeam când stăteam tăcuți în bucătărie.
Maria puse ceaiul jos.
— Știi ce m-a durut cel mai tare? Nu că ai plecat. Ci că n-ai avut curajul să-ți iei rămas-bun. Ai ieșit pe ușă ca și cum te duceai după lapte. Și nu te-ai mai întors.
Victor coborî privirea.
— Mi-a fost teamă. Rușine. N-am fost un bărbat curajos. Am înțeles asta târziu, când Diana a început să mă privească cu milă. Când am rămas singur, într-o țară unde nu mă cunoștea nimeni. Fără tine. Fără Ilinca.
— Și-acum ce vrei? Să te iert? Să bem ceai și să uităm totul?
— Nu. Știu că n-am dreptul să cer asta. Dar dacă plec din lumea asta fără să-ți spun ce am pe suflet, mi-e teamă că va fi și mai greu.
În bucătărie se lăsă liniștea. Doar ceainicul mai scotea aburi.
— Eu nu mai sunt femeia pe care-ai lăsat-o atunci, Victor. Am învățat să dorm singură, să gătesc pentru una, să ies la film fără să plâng în întuneric. M-am vindecat.
El încuviință.
— Ai fost mereu mai puternică decât mine.
Maria oftă.
— Nu te urăsc. Nici nu mai simt cine știe ce. Dar simt, pentru prima dată, liniște. Și vreau să o păstrez. Nu mai pot fi sprijinul tău.
— Înțeleg.
— Mă bucur că ai venit. Ai spus ce aveai de spus. Cercurile s-au închis.
Victor se ridică, greoi.
— Ai fost… ești o femeie extraordinară, Maria. Îmi pare rău că mi-a luat o viață s-o înțeleg.
— Unele lecții se învață prea târziu.
El ieși pe ușă fără să mai spună nimic. Maria nu plângea. Nu tremura. Privea doar ceaiul uitat pe masă.
Pentru prima dată în cinci ani, simțea că trecutul nu o mai ține captivă. Era liberă.
Și așa avea de gând să rămână.