Într-o casă mare, ceva retrasă de agitația orașului, trăia singur un bărbat pe nume Nicolae, împărțindu-și viața între muncă și creșterea celor doi copii ai săi. Fără mamă, Sasha și Nina depindeau doar de el — un tată muncitor, dar copleșit de griji.
Nicolae era inginer-șef la garajul auto al municipiului. Avea un post stabil și bine plătit, dar uneori trebuia să plece în delegații pentru a aduce piese sau echipamente. Dacă nu ar fi existat tanti Paraschiva — o bătrânică grijulie și sufletistă, care venea zilnic să-l ajute —, ar fi fost nevoit fie să-și piardă locul de muncă, fie să-și lase copiii într-un centru de plasament.
Fetița cea mică, Nina, nu rostea niciun cuvânt, deși auzea bine. Medicii îl sfătuiseră pe tată să aștepte până la șase ani; dacă nici atunci nu ar fi vorbit, urma să fie transferată într-o instituție specializată. Dar Nina nu voia să fie despărțită de Sasha, frățiorul mai mare care o înțelegea din priviri. Așa că nu mergeau nici la grădiniță — își petreceau zilele împreună, în curte, sub ochii lui Sultan.
Sultan era un câine masiv, cu blana lungă și o privire aspră, veghind curtea dintr-o cușcă veche, dar solidă. Pentru străini era un fioros — lătra cu atâta putere încât vibrau ferestrele. Însă copiii erau lumea lui. Le permitea să i se urce în spinare, să-i tragă de urechi, să-l îmbrace cu hainele tatălui lor și să doarmă la pieptul lui. Fără să se plângă, Sultan devenise dădaca blănoasă a celor mici.
Nicolae îi privea uneori pe furiș. O vedea pe Nina cum îi șoptea câinelui la ureche. Sultan asculta atent, apoi o linge ușor pe obraz, de parcă ar fi înțeles perfect tot ce-i spusese. În adâncul sufletului, Nicolae era convins: între ei exista o legătură tainică, profundă.
Paraschiva îl mustra adesea: „Omule bun, îți trebuie o femeie în casă. Eu mai mult te încurc acum, genunchii nu mă mai țin. Ia-ți o nevastă, că altfel nu te descurci.” Avea dreptate. Așa că atunci când, în noiembrie, un prieten vechi l-a vizitat și l-a dus la un pahar de bere la bufetul din gară, soarta a început să se schimbe.
Chelnerița, o femeie plăcută la chip, cu gesturi atente și glas blând, i-a zâmbit lui Nicolae. Se numea Galina. Curând, Nicolae s-a obișnuit să treacă seara pe la gară — nu pentru trenuri, ci pentru Galina. Iar când a aflat că era văduvă, fără copii, mutată de curând în oraș, a îndrăznit să o invite acasă.
Galina s-a prezentat îmbrăcată frumos, cu dulciuri și jucării. A desenat cu cei mici, le-a citit basme și le-a cucerit inimile. Nina și Sasha s-au lipit de ea ca de o soră mai mare. Doar Sultan nu părea deloc încântat. Lătra furios de fiecare dată când Galina se apropia. Nicolae o liniștea: „Nu-ți face griji, așa e el. N-o să-ți facă nimic.”
În vacanța de iarnă, Galina s-a mutat la Nicolae. S-au căsătorit. Ea și-a lăsat slujba și a devenit gospodină. Casa a prins viață: totul era curat, ordonat, proaspăt. Pentru prima dată după multă vreme, Nicolae simțea că lucrurile intră pe un făgaș liniștit.
Dar liniștea nu avea să dureze.
Cu timpul, Galina a început să-și arate nemulțumirea. Copiii îi ocupau timpul, o împiedicau să socializeze, să petreacă, să-și trăiască „viața nouă” așa cum își dorea. A devenit irascibilă, dură. Dacă râdeau prea tare sau vorbeau mult, Nina și Sasha erau încuiați în cămăruța întunecoasă de lângă bucătărie. „Dacă-i spui ceva tatălui tău, îți arăt eu!” îi spunea Galina băiatului.
Copiii se obișnuiseră cu frica. Când voiau să scape de pedepse, fugeau în curte, la Sultan. În cușca lui se simțeau în siguranță. Câinele o detesta pe Galina, refuzând cu înverșunare mâncarea adusă de ea. Ridica buza, lătra și se ferea de ea ca de o fiară.
Galina îi cerea soțului s-o scape de câine. Nicolae refuza categoric. Femeia se temea prea mult de soțul ei și de câine ca să îndrăznească să-l otrăvească.
În lipsa soțului, casa devenea un loc al petrecerilor zgomotoase. Prietenele Galinei, vinul și muzica răsunau până târziu. Copiii, flămânzi și nealintați, dormeau în cușca lui Sultan, strânși sub blana lui caldă.
Toamna bătea la ușă, iar pădurile erau pline de ciuperci. Într-o zi, Galina a găsit o carieră veche, unde, în fundul unei prăpăstii, zăcea o remorcă ruginită. Într-o dimineață rece, după ce Nicolae a plecat din nou la drum, Galina și-a trezit copiii. I-a spălat, i-a îmbrăcat, le-a cumpărat dulciuri și jucării — iar apoi i-a închis din nou în cămara întunecată. Noaptea, i-a scos în tăcere și i-a dus prin pădure, spre carieră.
Ajunși la remorcă, i-a legat pe amândoi și i-a închis acolo, cu gura lui Sasha astupată. Apoi s-a întors acasă, a răvășit camera copiilor și s-a culcat liniștită, amețită de alcool.
Dar Sultan a simțit ceva. A rupt carabiniera, a împins cușca și a fugit.
Pe drumul de întoarcere dintr-o cursă lungă, șoferul Stepan aproape a călcat câinele. Sultan sărise pe șosea și lătra cu disperare, apoi o lua la fugă spre pădure, întorcându-se înapoi, chemând parcă ajutor. Stepan a înțeles. L-a urmat.
Când a găsit remorca, s-a cutremurat. Cei doi copii erau aproape înghețați. I-a înfășurat în haina lui și a fugit cu ei la poliție. Acolo, Sasha a povestit tot. Galina a fost reținută. A negat inițial, dar în cele din urmă a cedat. Își trădase complet rolul de mamă.
Poliția s-a dus la adresa dată. Sultan era în curte. Pentru prima oară, a lăsat străinii să treacă de el. Știa ce fac.
Într-o cameră, un portret vechi atârna pe perete. Când Stepan l-a văzut, a rămas nemișcat: „Nu mai trebuie să descriu nimic. Era ea, femeia care m-a condus în pădure alături de câine.” Era Olga, fosta soție a lui Nicolae, mama copiilor. Înecată cu ani în urmă.
Când Nicolae a aflat totul, s-a prăbușit. S-a dus la spitalul unde copiii se refăceau. Însă, înainte să plece, și-a îmbrățișat câinele, i-a dat o bucată mare de cârnat și l-a privit cu ochii plini de lacrimi.
Câteva luni mai târziu, în satul de unde provenea Olga, cineva a lăsat sub monumentul ei un buchet de trandafiri roșii. În zăpada groasă, printre fulgi tăcuți, amintirea unei mame se scria din nou — nu prin vorbe, ci prin fapte.
Iar sub blana unui paznic tăcut, doi copii găsiseră iubirea, protecția și viața.