De mulți ani, Marta lucra ca menajeră în vila elegantă a familiei Reiner. Cunoștea fiecare colț al casei, fiecare tic al doamnei Elisabeth și fiecare preferință a domnului Heinrich. În ziua aceea, stăpânii plecaseră într-o vizită prelungită, iar Marta, după ce terminase toate treburile, s-a așezat puțin pe scaunul din fața ferestrei mari din sufragerie. Își permitea rareori asemenea răgazuri.
Privirea i-a fost atrasă de un băiat firav, cu haine subțiri și uzate, care se plimba încet de-a lungul gardului. Părea să caute ceva… sau pe cineva.
„Săracul, probabil n-a mâncat nimic azi,” gândi Marta, cu inima strânsă. Se uită la ceas – știa că familia Reiner nu se întoarce curând. Ieși în curte, trecu de rondul de trandafiri și se apropie de copil.
— Cum te numești, puiule? îl întrebă ea, cu blândețea pe care o păstra doar pentru sufletele rănite.
— Tomas, răspunse el ezitant, cu o voce stinsă, dar politicos.
— Hai cu mine, Tomas. Tocmai am făcut o plăcintă cu mere. Îți dau o felie, dacă vrei.
Băiatul clătină din cap, aproape neîncrezător, dar stomacul gol îl convinge mai repede decât ar fi făcut-o orice vorbă bună. În bucătăria luminată, Marta îi întinse o porție generoasă de plăcintă și o cană cu lapte cald.
— E minunată, șopti el printre înghițituri. Mama făcea și ea… la fel.
— Unde e mama ta acum? întrebă Marta, cu o umbră de îngrijorare în glas.
Copilul ezită. Ochii i se umplură de lacrimi și, cu glas abia auzit, spuse:
— N-am mai văzut-o de mult. A dispărut. Iar bunicul… e rău. Țipă. M-a lovit… Am fugit.
Marta se apropie și-i puse o mână pe umăr.
— O să fie bine, dragul meu. Mănâncă liniștit.
Tocmai atunci se deschise ușa de la intrare. Heinrich și Elisabeth se întorseseră mai devreme. Pașii grei ai bărbatului răsunau pe podeaua de lemn.
— Marta? Cine e aici? întrebă el, intrând în bucătărie. Văzu copilul și se încruntă.
— Ce-i cu el? De ce l-ai adus în casă?
— E doar un copil flămând, care își caută mama. L-am văzut pe stradă, și am simțit că trebuie să-l ajut.
— Adică aduci vagabonzi în casă fără să ne întrebi? strigă Heinrich. — Crezi că suntem adăpost?
Tomas tresări speriat, se ridică și lăsă farfuria jos.
— Îmi pare rău… plec.
Elisabeth îl opri dintr-un gest.
— Nu, stai. Spune-mi… de unde vii?
Tomas scoase o fotografie mototolită din buzunar.
— Asta e mama… și tata. Era făcută în satul nostru, la un festival. Apoi… mama n-a mai venit acasă. Tata murise, iar eu am rămas cu bunicul.
Elisabeth luă poza. Timpul părea că se oprește în loc. Chipul femeii din imagine îi părea atât de cunoscut… o recunoștea. Îi tremura mâna.
— Tomas… de unde ai spus că e mama ta?
— Dintr-un sat numit Târgu Nou, șopti copilul.
Elisabeth îi netezi părul și îi zâmbi.
— Nu-ți face griji. Te vom ajuta.
În acel moment coborî și Elena, o prietenă apropiată a familiei, care lucra uneori la organizarea casei. Auzind povestea, se implică imediat.
— Mâine mergem la poliție, spuse ea hotărât. — Povestim totul, arătăm poza, iar ei vor porni o cercetare. Până atunci, Tomas rămâne aici, cu noi.
A doua zi, cu pași siguri, întreaga familie – inclusiv avocata lor, doamna Klein – ajunse la secția locală. Tomas le povesti totul. Poliția făcea deja cercetări în legătură cu dispariția unei femei din Târgu Nou, pe nume Maria.
În weekend, toți au plecat în satul acela uitat de lume. Tomas strângea de mână pe Elisabeth, iar Heinrich, deși rigid, părea că se înmoaie pe zi ce trece. Ajunși acolo, au vizitat casa bunicului – dărăpănată și părăsită. Înăuntru, au găsit vechi caiete cu notițe, documente și chiar mărturii scrise de mama lui Tomas. Maria voise să-l ia cu ea, dar fusese împiedicată.
Până la urmă, o localnică i-a recunoscut pe Tomas și pe mama lui din poza pe care o arătaseră polițiștii. I-a dus într-un câmp unde se spunea că o femeie stătea ascunsă într-un fânar.
Acolo era Maria. Slăbită, dar vie. Când l-a văzut pe Tomas, a alergat spre el plângând.
— Tomi! Copilul meu!
Băiatul a rupt-o la fugă spre ea și s-a lipit de trupul ei ca și cum nu voia să o mai piardă vreodată.
Poliția a intervenit, bunicul a fost arestat pentru rele tratamente aplicate minorului, iar Maria și Tomas au fost luați sub protecție.
Familia Reiner i-a primit înapoi la oraș, oferindu-le adăpost și sprijin. Elisabeth se ocupă de acte, Heinrich ajuta cu tot ce ținea de școală, iar Marta devenise o a doua bunică pentru Tomas. Elena, ca întotdeauna, era liantul dintre toți.
Maria și-a găsit un loc de muncă la o mică patiserie, unde cocea prăjituri din rețetele mamei sale. În weekenduri mergea la piață cu Tomas, vindeau împreună și râdeau mult.
Într-o seară caldă de vară, familia extinsă stătea în grădină la masă. Pe platou era o plăcintă cu mere, aburindă. Tomas mușcă din ea și zâmbi larg.
— Acum suntem o familie. O familie adevărată.
— Pentru speranță, pentru curaj… și pentru oameni cu inimă mare, închină Heinrich, ridicând paharul.
În aer era doar pace. Adevăr. Și iubire.