Întotdeauna am fost învățat să respect adulții, însă nimeni nu mi-a spus ce să fac când adulții nu se respectă între ei. Când am auzit cum șeful mamei mele râdea pe seama hainelor ei cumpărate din magazine second-hand, am decis că unele lecții nu mai pot aștepta să devin adult.
Fiind doar eu și mama, eram o echipă strânsă. Ea era căpitanul și cel mai valoros jucător, iar eu îi eram cel mai aprig susținător.
Mama mea, Ana, lucra ca secretară la firma FinConsult SRL, unde era angajată cu mult înainte să mă nasc. În fiecare dimineață, își călca cu grijă hainele, își aranja cu atenție machiajul și pleca de acasă cu un zâmbet care ascundea oboseala unei zile lungi.
„Andrei, am pus cina în frigider,” îmi spunea ea, sărutându-mă pe frunte înainte să plece. „Și nu uita să faci tema la matematică!”
Nu aveam o situație materială bună. Apartamentul nostru modest, hainele mele proveneau în mare parte din magazine second-hand, aceleași unde mama găsea ținutele ei elegante, dar accesibile.
Cu toate acestea, nu simțeam niciodată că ne lipsește ceva, pentru că mama reușea să facă minuni cu salariul ei modest.
La aniversarea mea cu numărul 13, m-a surprins cu un laptop la care visam de luni întregi. „Cum ți-ai permis asta?” am întrebat surprins. Ea a zâmbit șugubăț: „Am pus deoparte câte puțin săptămânal, încă de anul trecut. Meriți asta pentru rezultatele tale școlare.”
Nu știam atunci că făcea ore suplimentare de arhivare în weekend pentru a strânge acei bani.
Sacrificiile unei mame
Așa era mama mea. O femeie care dă totul fără să ceară nimic în schimb. Zece ore pe zi la birou, apoi acasă, să mă ajute cu temele, să plătească facturile și să repare hainele pe care le purta.
Uneori o găseam adormită la masa din bucătărie, cu calculatorul și caietul de buget încă deschise. „Mamă, ar trebui să te odihnești mai mult,” îi spuneam.
Ea zâmbea: „O să mă odihnesc când vei fi la facultate, dragul meu.”
Credeam că suntem bine așa, chiar dacă banii erau puțini, mama nu se plângea niciodată și nici eu nu doream să o fac.
Eram o echipă bună.
Însă într-o zi am auzit-o vorbind cu bunica la telefon.
Mergeam spre bucătărie să iau o gustare când am surprins-o vorbind într-un ton diferit, aproape șoptit, cu ușa dormitorului întredeschisă.
„Nu știu cât voi mai putea continua, mama,” spunea ea cu vocea tremurândă. „Astăzi a făcut o glumă despre sacoul meu în fața tuturor. A spus că arăt ca o femeie amuzantă în hainele mele second-hand… că ar trebui să fiu recunoscătoare că am un loc de muncă.”
Am auzit-o plângând. Mama, pe care o văzusem plângând de două ori în viața mea, de data aceasta lăsa lacrimile să curgă fără să se mai oprească.
„Nu pot să demisionez. Știi că nu pot. Nu există alte joburi care să-mi ofere salariul ăsta și să acopere fondul tău de facultate…”
Inima mi s-a strâns, iar foamea mi-a dispărut.
Umilința și promisiunea mea nerostită
„A spus că dacă vreau să fiu tratată ca o profesionistă, trebuie să mă îmbrac ca atare, nu ca și cum ‘aș scotoci prin coșurile de lichidare’.” A făcut o pauză. „Dar chiar așa fac, mama. Ce altceva pot să fac?”
Pumnul mi s-a încleștat. Nu-l cunoșteam pe bărbatul ăsta, dar îl uram pe loc. Cum îndrăznea să o facă pe mama mea să se simtă așa?
În seara aceea, la cină, am privit-o cu mai multă atenție. Am observat cum umerii ei parcă se aplecau ușor, cum își băga părul în spatele urechii fără să-și dea seama.
„Mamă?” am întrebat, „Totul e în regulă la serviciu?”
Ea a fost surprinsă, apoi a revenit la o atitudine calmă. „Desigur, Andrei. De ce întrebi?”
„Am auzit-o pe bunica că vorbeați la telefon mai devreme.”
Fața i s-a umbrit pentru o secundă, apoi a zâmbit fals. „A fost doar o zi grea, atât.”
„Dar șeful tău a făcut glume pe seama hainelor tale?”
Mama a oftat și a pus furculița jos. „În lumea adulților, uneori oamenii spun lucruri urâte. Nu are importanță.”
„De ce îl lași să te trateze așa?”
Ea a zâmbit și a spus: „Pentru că uneori a fi puternic înseamnă să taci. Dar nu-ți face griji, sunt bine.”
„Într-o zi,” am spus hotărât, „o să-i arăt eu cine ești.”
Ea a râs și mi-a ciufulit părul. „Promite-mi să nu faci prostii, bine?”
Am promis. Dar am mințit.
Un plan în taină
Următoarele două săptămâni am urmărit-o pe mama cu atenție. Am observat cum verifica prețurile la magazin, cum își repara singură tocurile în loc să cumpere altele, cum venea acasă cu ochii obosiți, dar cu zâmbetul pregătit.
În fiecare seară, când intra pe ușă, îi studiam chipul, căutând semne de altă zi dificilă.
„Cum a fost la muncă?” devenise întrebarea mea zilnică.
„Bine, doar obișnuit,” răspundea ea, însă uneori zâmbetul părea să tremure pentru o clipă.
Într-o vineri, mama a venit acasă ținând un plic.
„Ce e asta?” am întrebat.
„O invitație,” a spus surprinsă. „Cina anuală de premiere a firmei. Directorul general, domnul Radu, primește un premiu pentru leadership. Tot personalul e invitat.”
„O să mergi?”
Ea a dat din cap: „Astfel de evenimente nu sunt pentru oameni ca mine, sunt pentru directorii și familiile lor.”
„Dar scrie că e pentru tot personalul.”
„M-aș simți în plus, Andrei. Mai bine facem o seară de film acasă. Îți fac pui cu parmezan.”
„Nu, mamă. Trebuie să mergi.”
„De ce? Îți plac serile noastre de film.”
„Pentru că meriți să fii acolo, ești parte din firmă. Meriți să fii văzută.”
Mama a zâmbit ușor. „De când ești așa interesat de funcții?”
„Pur și simplu cred că trebuie să mergi. Să le arăți că aparții acolo.”
Ce nu i-am spus era că numele Radu era familia profesoarei mele de română, și știam că fiica lui, Andreea, era în clasa mea.
„Nu am haine potrivite,” a spus.
„Ne descurcăm,” am asigurat-o. „Te rog, pentru mine?”
După ce a acceptat, a doua zi dimineață am găsit-o pe Andreea în bibliotecă, în timpul orei de studiu.
Confruntarea și dovezile
Inima îmi bătea tare când m-am apropiat de masa ei.
„Scuză-mă, Andreea? Pot să vorbesc un moment?”
Ea s-a uitat nedumerită. „Da?”
„E important.”
S-a uitat la prietenele ei, apoi a acceptat să mergem într-un colț liniștit.
„Tatăl tău e Radu, directorul FinConsult, nu?”
„Da. De ce?”
„Mama mea, Ana Popescu, lucrează pentru el.”
„Știu.”
„Și o batjocorește pe la birou. Pe motiv că poartă haine de la second-hand.”
Fața ei s-a înroșit. „Tatăl meu nu ar face asta.”
„Ba da,” am insistat. „Am o înregistrare cu ce a spus despre ea.”
„Ce vrei să faci?”
„Să-i arătăm adevărul.”
Atunci am pus în aplicare planul.
Seara cea mare
Mama a purtat o rochie albastru închis pe care o găsisem la un magazin de consignație și pe care o croise singură.
Eu m-am schimbat în singura mea ținută formală și am luat un taxi.
La hotelul unde avea loc evenimentul, m-am întâlnit cu Andreea, care avea o înregistrare cu vocea tatălui ei făcând comentarii jignitoare despre mama mea.
Ne-am strecurat în sala de bal și am văzut-o pe mama singură, la o masă retrasă.
„E directorul,” a șoptit Andreea, arătând spre un bărbat bine îmbrăcat, care râdea zgomotos.
Am găsit cabina tehnică și am dat drumul la înregistrare.
Vocea lui Radu a umplut sala: „Ana, dacă vrei să reprezinți această firmă, ar trebui să-ți cumperi haine de calitate, nu să arăți ca și cum scormonești prin coșurile de lichidare.”
Un alt fragment a rulat: „Spune-i să-mi aducă cafeaua, măcar la asta e bună.”
O liniște grea s-a așternut.
Am ieșit și am spus tare: „Despre mama mea vorbești. Cea care ține totul în ordine aici, care nu se plânge niciodată. Ea merită respect.”
Mama s-a ridicat și m-a privit mirată. „Andrei, ce faci aici?”
„Nu puteam să-l las să te umilească.”
Directorul a coborât de pe scenă, a mers la mama și a îngenuncheat, cerându-i iertare în fața tuturor.
„Ana, îmi pare rău. Nu există scuze. Ești stâlpul firmei și meritai respectul meu.”
Mama și-a strâns brațul meu și mi-a spus să plecăm.
„Nu,” am spus. „Tu m-ai învățat să lupt pentru ce e drept.”
După o tăcere, Radu a promis să schimbe lucrurile.
Un nou început
Luni, mama a venit acasă zâmbind: „Șefii au fost impresionați de înregistrări. Mi-au oferit un post de manager în departamentul clienți.”
Am sărit în sus: „Mami, meriți tot!”
Mama încă mai cumpără de la second-hand, dar acum din alegere, nu din nevoie.
Când pășește în birou, își ține capul sus, pentru că știe că respectul nu vine din haine sau bani, ci din cine ești cu adevărat.