Eram întinsă în pat, arsă de febră, abia capabilă să-mi țin ochii deschiși. Corpul meu nu mai răspundea – tremuram, greața nu-mi dădea pace și fiecare mușchi mă durea de parcă m-aș fi luptat cu cineva. Pe podea, lângă pat, Lily, fetița noastră de doar un an, își plimba degetele prin blana unui iepure de pluș. Se mai uita la mine din când în când, curioasă, dar liniștită. Nu înțelegea că mama ei era pe cale să cedeze.
Simțind că nu mai pot, am luat telefonul și l-am sunat pe soțul meu, Andrei. A răspuns după câteva secunde, iar în fundal se auzeau voci și râsete. Era clar la birou.
— Hei, iubito, ce faci? părea relaxat.
— Andrei, sunt foarte rău… Am nevoie să vii acasă. Nu pot să am grijă de Lily. Te rog…
A urmat o pauză. Puteam simți ezitarea lui.
— Bine, termin ceva și plec imediat. Mai dă-mi vreo douăzeci de minute, da?
M-am agățat de promisiunea aia ca de o funie de salvare. Douăzeci de minute. Pot rezista. Trebuie.
Am adormit cu telefonul lângă mine. Când m-am trezit, trecuse deja mai bine de o oră. Febra îmi urcase, frisoanele se întețiseră și Lily începuse să plângă. Am încercat să mă ridic, dar corpul nu mă asculta. Am tastat cu greu un mesaj: „Ești aproape?” A răspuns după un minut: „Tocmai plec, curând ajung.”
Au mai trecut 30 de minute și tot nimic. Simțeam că nu mai pot respira normal, greața mă dobora. Am tastat din nou cu mâini tremurânde: „Am nevoie de tine. ACUM.” Răspunsul a venit rapid: „Sunt blocat în trafic. Aproape am ajuns.”
Mi s-a părut ciudat. Locuiam într-un oraș mic, fără ambuteiaje serioase. Drumul de la serviciu până acasă era de un sfert de oră.
Am înghițit în sec, m-am încordat și am încercat să vomit înainte să mă sufoce greața. M-am întors spre Lily, care plângea și mai tare. Nu aveam nici măcar puterea s-o liniștesc. Cu ultimele forțe, am deschis din nou telefonul. Am ales să-i scriu lui Doru, colegul lui Andrei.
„Încă e Andrei la birou?”
Răspunsul a venit aproape instantaneu: „Da, e aici. De ce întrebi?”
Am simțit cum mi se răcește sângele. Nu plecase niciodată de acolo. Îmi mințise în față, în timp ce eu mă luptam cu ceva ce simțeam că mă trage spre moarte.
L-am sunat imediat pe Andrei, dar nu a răspuns. Am încercat din nou, dar intrase deja căsuța vocală.
Am trecut prin agendă până când am dat de numărul doamnei Mădălina, vecina noastră. Am apăsat pe apel.
— Alo?
— Doamnă Mădălina… vă rog… mă simt foarte rău… cred că trebuie să merg la spital… Andrei nu e acasă…
— Vin imediat, draga mea! Ține-te bine!
Am lăsat telefonul să cadă din mână. Plânsetele lui Lily îmi răsunau în urechi, apoi întuneric.
La limita dintre viață și moarte
Când am deschis din nou ochii, eram într-un salon de spital. Luminile puternice mă orbeau, iar o asistentă îmi regla perfuzia. Simțeam cum corpul meu pulsează de febră și durere. Lângă pat, un medic mă privea atent.
— Ai avut mare noroc, a spus calm. Ai ajuns în pragul șocului septic. O infecție renală severă. Dacă mai întârziai câteva ore, ar fi fost prea târziu.
Nu-mi venea să cred. Dacă nu era vecina mea, poate n-aș mai fi fost aici. Nu Andrei m-a salvat. El nici măcar nu încercase.
Abia după două ore a apărut. Vocea lui se auzea de pe hol, veselă, discutând cu o asistentă. Când a intrat, ținea o cafea în mână și telefonul în cealaltă. Arăta ca după o ieșire relaxantă, nu ca cineva care aproape și-a pierdut soția.
— Hei, ești bine? a întrebat, apropiindu-se de pat.
L-am privit fără să spun nimic.
— Nu mi-am dat seama că era așa grav, a continuat. Dacă mi-ai fi spus…
— Ți-am spus… Te-am implorat, am șoptit.
A oftat.
— Credeam că exagerezi. Aveam ceva urgent la birou…
Mi-am întors privirea. Nu aveam energie pentru explicații.
Nimicul dintre noi
Am stat două zile în spital. Mama și tata au venit să o ia pe Lily. Mama îmi ținea mâna, iar tata nici măcar nu i-a vorbit lui Andrei. În tot acest timp, soțul meu a venit o singură dată, cu o sticlă de apă și un baton de cereale.
— Vei fi acasă în curând, a zis el. A fost doar o întâmplare…
N-am zis nimic.
Când m-au externat, nu mai simțeam furie. Doar un gol imens. În drum spre casă, Andrei îmi povestea despre un clip amuzant pe care îl văzuse. Niciun cuvânt despre mine, despre ce simt, despre ce s-a întâmplat.
Stătea lângă mine în pat și râdea la telefon. Mă uitam la el, cu un gând care prindea formă: Nu-l mai iubesc. Și nu mai pot rămâne aici.
Când adevărul doare mai mult decât boala
După ce a adormit, i-am luat telefonul. Nu mai făcusem asta niciodată, dar acum nu mai puteam să nu știu. L-am deblocat ușor. Codul era același. Acolo, în mesaje, m-a izbit realitatea – conversații cu mai multe femei, glume, flirturi, întâlniri. Abia aștept să te revăd. Aseară a fost minunat.
Am continuat. Tinder. Aplicațiile de socializare. Nimic despre mine. Nicio mențiune că eram bolnavă. Doar glume cu prietenii, meme-uri și TikTok-uri.
Am verificat și emailul de la serviciu. Nu ceruse nicio zi liberă. Nu-i spusese nimic șefului. Toată povestea cu „lucruri urgente” fusese o minciună.
Am lăsat telefonul la locul lui și m-am așezat înapoi în pat. În dimineața următoare, mi-am făcut o programare la un avocat.
Închidere și eliberare
Nu am decis să plec din impuls. Nu era furie. Era o liniște rece, tăioasă. Voiam un nou început. Am început să caut apartamente. Nu aveam încă unde să mă mut, dar știam un lucru: o voi face.
În fața lui, am continuat să joc teatru. Râdeam la glumele lui, dădeam din cap. Dar înăuntru eram deja departe. De fiecare dată când mă atingea, mă simțeam străină. Mă gândeam la toate semnalele de alarmă peste care trecusem – promisiunile încălcate, lipsa empatiei, minciunile mărunte.
Crezusem că atunci când va conta cu adevărat, va fi acolo. Dar am aflat pe pielea mea cât de mult m-am înșelat.
Nu știu exact când voi pleca. Dar știu că atunci când o voi face, nu-l voi anunța. La fel cum el nu m-a anunțat că nu va veni.