Trei ani de relație. Așa mult timp petrecut împreună cu Jake, construind o viață frumoasă, un apartament cochet și o pisică adorabilă, Cami. Totul părea așezat, natural, iar când m-a cerut în căsătorie, am simțit că îmi trăiesc visul.
Totul până la moartea bunicii mele.
Pentru mine, bunica nu era doar un membru al familiei. Era femeia care mă crescuse, care îmi șoptise în copilărie că sunt specială, că o parte din ea trăiește în mine. Când s-a stins, am simțit că o parte din mine s-a dus odată cu ea.
Și totuși, și dincolo de moarte, a avut grijă de mine: mi-a lăsat moștenire 500.000 de dolari. Nu am știut ce să simt. Nici nu mă gândisem vreodată la bani. Tot ce-mi doream era să o mai îmbrățișez o dată.
Dar, din momentul în care Jake a menționat moștenirea în fața părinților lui, totul s-a schimbat. Mai ales în privința mamei lui, Denise.
Era o duminică obișnuită, luam masa la ei acasă. Într-un moment în care am rămas singure, Denise mi-a întins un plic, cu zâmbetul acela dulceag care ascundea mereu ceva.
— „Știu că ești încă în doliu, draga mea. Dar e timpul să te gândești și la viitor. Soarele răsare din nou, nu-i așa?”
M-am așteptat la o scrisoare de condoleanțe sau o amintire frumoasă legată de bunica.
Dar înăuntru era o listă.
O listă de „cadouri” pe care ar fi trebuit să le ofer familiei, ca dovadă a angajamentului meu. O brățară de lux pentru Denise. O mașină nouă pentru Elena, sora lui Jake. Renovare pentru bucătăria părinților lui. Un ceas de lux pentru socrul meu. O vacanță în grup. Și o contribuție lunară de 2.000 de dolari pentru „bunăstarea familiei”.
Am ridicat privirea, crezând că era o glumă prost gustată.
— „E o farsă, nu?”
— „O, dragă, nu,” a răspuns Denise cu acel aer condescendent. „E un gest. Dacă îți iubești cu adevărat logodnicul, asta e normal.”
Am zâmbit larg. Sincer.
— „Ai dreptate. Familia e importantă. Voi face totul.”
Iar ea a mușcat momeala.
Seara, în apartamentul nostru, am așezat plicul pe măsuță și l-am privit pe Jake cum desfacea o bere. I-am spus ce promisesem mamei lui. Iar el, senin, a aprobat.
— „E bine. Vezi? Asta o va face fericită.”
— „Serios, Jake?” am întrebat. „Ți se pare normal să mi se ceară să-mi „dovedesc” iubirea cu bani? Cu brățări și vacanțe?”
El a dat din umeri.
— „Lasă, e mama. Vrea doar să vadă că ești implicată.”
Am înțeles, atunci, că pentru el era doar o chestiune de aparențe. De conformare.
Dar pentru mine, era o umilință. Pierdusem pe cineva drag și în loc să fiu sprijinită, familia în care urma să intru îmi trata durerea ca pe o oportunitate financiară.
Așa că mi-am făcut un plan.
Duminica următoare, am revenit la casa lor. Cu brațele pline de pungi de cadouri.
Denise era în extaz. Se freca la mâini de nerăbdare, de parcă Moș Crăciun sosise mai devreme.
Primul cadou: o cutie de la Cartier. A deschis-o cu încântare. Înăuntru? O brățară de plastic cu sclipici.
Pentru Elena? O mașinuță de jucărie.
Pentru socrul meu? Un ceas fake cumpărat cu 20 de lei.
Pentru vacanță? Un pliant cu oferte la autobuze turistice.
Pentru „contribuția lunară”? Un plic cu bancnote de Monopoly.
Denise a înroșit imediat.
— „Asta e bătaie de joc!” a strigat.
— „Nu, e doar un gest. Exact ce ai cerut,” am răspuns calm.
Jake a încercat să intervină, dar era prea târziu.
— „Mi-ai cerut să plătesc ca să fiu parte din familia ta. Mi-ai transformat moștenirea într-o listă de pretenții. Și Jake, tu ai stat acolo și ai mâncat plăcintă!”
— „Layla, hai să nu exagerăm…” a bâiguit el.
— „Nu exagerez. V-am văzut așa cum sunteți. Și ghici ce? N-o să vă coste niciun ban… dar o să vă coste pe mine.”
Am lăsat inelul de logodnă pe masă și am plecat.
Seara, Jake a venit acasă. Am ambalat tot ce-i aparținea. Cutii peste cutii îl așteptau.
— „Tu… chiar mă dai afară?” a întrebat.
— „Ai ales să nu mă protejezi. Să taci când trebuia să vorbești. Acum și eu fac o alegere.”
Cami s-a cuibărit lângă mine. Am închis ușa în urma lui.
Jake mi-a trimis zeci de mesaje în săptămânile următoare. Denise a scris postări răutăcioase online.
Dar eu?
Mi-am cumpărat o casă. Una doar a mea. Cu grădină pentru Cami și loc suficient pentru liniște. Nu mi-am dorit răzbunare. Am vrut doar să-mi recapăt demnitatea.
Și, sincer? A fost cel mai bun cadou pe care mi l-am oferit vreodată.