Urmează să împlinesc treizeci și șase de ani. Nu e o vârstă rotundă, dar mie îmi place să marchez momentul. Fără fast – doar o seară liniștită, un pahar de vin, poate un desert bun în familie. N-am fost niciodată genul care să-și dorească o petrecere mare sau surprize cu baloane.
Viața mea e destul de plină. Lucrez part-time ca designer grafic, îl duc și îl iau pe Milo, fiul nostru de opt ani, de la școală, gătesc, mai împăturesc haine și sper să rămână pliate mai mult de două zile. Soțul meu, Eric, lucrează în imobiliare. E genul de bărbat care adoarme la jumătatea filmului, apoi spune că „doar și-a odihnit ochii”. Îl iubesc. Dar nu e cel mai atent om din lume.
Iar apoi e Sharon. Mama lui.
Un gest „din suflet” care m-a pus pe gânduri
Sharon e o femeie impecabilă – întotdeauna aranjată, mereu cu zâmbetul pregătit și o tonalitate de parcă e într-un permanent casting pentru o emisiune TV locală. Ne-am suportat reciproc, dar n-am fost niciodată apropiate.
Într-o duminică, la prânz, a venit cu o veste:
— M-am înscris la un curs online de organizare de evenimente! Ce ziceți?
Eric i-a răspuns cu gura plină:
— Super, mamă!
— Niciodată nu e prea târziu să te reinventezi, a continuat ea. Mereu am avut simțul detaliului. Iar acum… mă gândeam la ziua ta, Kristen.
Am ridicat privirea. Ziua mea?
— Da! Se apropie și e ocazia perfectă pentru mine să pun în practică ce învăț. Lasă-mă să-ți organizez eu petrecerea. Va fi cadoul meu!
Am vrut să refuz, dar m-a întrerupt repede:
— Te rog. Meriți ceva special. Faci atât de multe pentru toți.
M-am uitat la Eric, care a ridicat din umeri. Știam acel gest – „Las-o, n-are ce rău să facă.” Așa că am acceptat, cu jumătate de gură.
Sharon a zâmbit larg.
— Perfect! Ah, și dacă nu te deranjează, să te ocupi tu de mâncare și decorațiuni? Eu coordonez invitații și programul. Trebuie să mă concentrez pe partea de „proiect”.
Ziua petrecerii — și primele semne de întrebare
Am plătit pentru tot: catering, tort, flori, decorațiuni. Sharon a ținut totul secret, pentru „efectul de surpriză”. A venit sâmbăta cu pricina. Eric fugea după sticle de vin, iar eu îl ajutam pe Milo să-și găsească o cămașă care nu-l „gâdila”.
Când am ajuns la locație — o grădină frumos amenajată, cu luminițe, mese elegante și flori pastelate — am fost impresionată.
— Arată incredibil! i-am spus.
— Nimic nu e prea mult pentru nora mea, a răspuns ea zâmbind larg.
Încet-încet, au sosit invitații. Câteva prietene, rude, cunoscuți… și o mulțime de oameni pe care nu-i cunoșteam deloc.
La un moment dat, Eric mi-a șoptit:
— Cine e domnul acela cu pălăria?
— Nici idee, i-am spus sincer.
Sharon, care ne auzise, a intervenit:
— Ah, e Alan. E colegul meu din curs. Am invitat câțiva oameni de acolo. Networking!
Mi s-a părut bizar, dar am lăsat de la mine. M-am gândit că poate exagerez.
Petrecerea a continuat, dar tot mai mult aveam senzația că eram o simplă figurantă. Sharon se plimba printre mese, oferea cadouri de petrecere, dădea indicații ca o șefă de croazieră.
Toastul care a tăiat muzica
Apoi, zgomotul unui pahar lovit cu o furculiță a făcut liniște în grădină.
Sharon s-a ridicat cu un pahar de vin în mână:
— Dragi invitați, vă rog un moment…
Eric mi-a șoptit:
— Uite, toastul tău.
M-am ridicat, pregătindu-mă să mulțumesc. Dar Sharon a continuat:
— Kristen, poți să te așezi. Petrecerea asta nu e pentru tine.
Un murmur a trecut prin mulțime. Eu am rămas nemișcată.
— E pentru Megan, a anunțat ea, întorcându-se spre cumnata mea.
Megan s-a ridicat și, cu un zâmbet larg, și-a așezat mâinile pe burtă:
— Sunt însărcinată!
Urale, aplauze, râsete. Cineva a strigat „Felicitări!”, altcineva „În sfârșit!”. Sharon și-a pus mâna la inimă, dramatică:
— După atâta așteptare, visul nostru devine realitate!
Eu?
Am rămas pe loc, cu mâinile în poală și fața blocată într-un zâmbet înțepenit.
Eric s-a apropiat, jenat:
— Ești bine?
N-am răspuns. Simțeam cum îmi fierbe capul. Apoi, Sharon m-a privit și a adăugat:
— Și îi mulțumim lui Kristen, fără de care această seară n-ar fi fost posibilă!
A fost ca o palmă.
Fără cântec de „La mulți ani”. Fără lumânări. Fără urare personală. Doar… un decor pentru altcineva.
M-am ridicat discret și m-am retras în baie. Am închis robinetul, am lăsat apa să curgă și mi-am stropit fața. Încercam să nu plâng. Nu aici.
Bătaie în ușă.
— Kristen? — vocea era a lui Megan.
— Ești ok?
M-am întors spre ea:
— Deci toată seara asta… nu era pentru mine, nu?
— N-am știut că mama va face asta. Serios.
— Dar ai acceptat. Ai zâmbit. Ai fost parte din asta.
— Îmi pare rău, a spus ea, cu ochii plecați. A fost un moment emoționant. N-am știut cum să reacționez.
— Da… emoționant. Pe banii mei.
Am ieșit fără să mai aștept altceva.
Finalul petrecerii — și începutul rupturii
Când totul s-a terminat și lumea începea să plece, am găsit-o pe Sharon râzând cu o prietenă.
— Putem vorbi? am spus pe un ton rece.
Ea s-a întors, puțin surprinsă.
— Te ascult.
— Mi-ai furat ziua. Mi-ai furat bucuria. Și ai făcut-o cu zâmbetul pe buze.
— Dragă, tu ai ziua ta în fiecare an. Dar Megan… Megan are în sfârșit o veste mare!
— Și e normal să transformi un eveniment pe care l-am plătit eu în scena ei?
— Ești exagerată.
Nu i-am mai spus nimic. M-am întors și m-am dus la Eric, care stătea lângă mașină.
— Plecăm?
— Da.
Drumul spre liniște și un nou început
Am mers acasă în tăcere. Milo dormea în spate. Iar când am tras pe alee, m-am întors spre Eric:
— Eu am terminat cu teatrul ăsta. Dacă familia ta mă tratează așa… nu vreau să mai fiu parte din asta.
— Ai dreptate, a spus el în șoaptă. Ar fi trebuit să te apăr. Nu se va mai întâmpla.
A doua zi dimineață, m-a trezit telefonul.
Notificare Venmo: Sharon B. — „275$ pentru diferența de la petrecere”.
Am râs. Am apăsat „Refuză”. Apoi am blocat-o.
Câteva zile mai târziu, primesc un email de la firma care închiriase locația. Era factura finală — pe numele meu. Pentru… „Petrecerea dedicată sarcinii lui Megan.”
Am sunat organizatorul, i-am spus că e o greșeală. Au scos numele meu și au trecut-o pe Sharon. N-am mai pus piciorul acolo.
Anul acesta?
Nicio petrecere. Niciun toast fals. Am închiriat o cabană, doar pentru noi trei.
Fără microfoane. Fără surprize. Doar liniște.
Și un tort mare. Cu lumânări.
Pe care le-am stins fără nicio urare falsă. Doar cu mine, familia mea reală și sentimentul că, în sfârșit, am pus o limită.