Soția mea, Irina, mereu a glumit că n-are nevoie să învețe franceza. Spunea că o are pe fiica noastră, Mara, ca să-i traducă. Și a funcționat… până într-o după-amiază călduroasă, când Mara a spus, cu toată inocența din lume, exact ce nu trebuia să spună.
Dacă ai avut vreodată un copil de cinci ani care să distrugă din greșeală liniștea unui întreg eveniment de familie, știi exact despre ce vorbesc.
Eu și Irina ne-am cunoscut acum zece ani, în Lyon. Ea era turista clasică: cu ghidul de conversație în mână și o cameră atârnată de gât. M-a întrebat ceva stâlcit în franceză despre o bibliotecă, iar eu, pe atunci student la Litere, i-am zâmbit și am dus-o eu însumi acolo. De-atunci… nu ne-am mai desprins unul de altul.
După un an de relație la distanță, Irina s-a mutat în Franța pentru mine. Ne-am căsătorit, iar într-un final, a apărut Mara — o fetiță zglobie, cu ochi ca marea și păr creț ca o păpușă din povești. Glumeață, iute de minte, și bilingvă din scutece.
Vorbește franceză cu mine și familia mea, română cu mama ei. Irina nu s-a omorât niciodată cu franceza. O recunoaște cu umor: „N-am nevoie, am propriul meu traducător cu fundiță.”
Totul s-a rupt într-o seară perfectă.
Organizasem o cină în grădină — părinții mei, surorile și cumnații, mâncare tradițională, vin rece, lumini atârnate în pomi. Eram la doar o săptămână de aniversarea a zece ani de căsnicie. Doar că Irina părea… altfel. Mai visătoare, uneori absentă. Iar telefonul părea lipit de mână.
Într-o zi, am găsit o chitanță de la o bijuterie celebră în buzunarul hainei ei. Cartier. Când am întrebat-o, a zâmbit misterios: „O să vezi. Nu strica surpriza.”
Am încercat să-mi liniștesc gândurile. Dar în seara aceea, când Mara a deschis gura…
Sora mea, Daria, s-a aplecat spre fetiță și a întrebat-o, în joacă:
— Spune, dragă, ce ai făcut ieri cu mami?
Mara, cu gura plină de struguri, a răspuns veselă:
— Am mâncat înghețată, apoi mami s-a întâlnit cu un domn și am intrat într-un magazin cu multe inele.
Timpul s-a oprit. Paharul mamei a rămas suspendat, furculița lui Daria a căzut pe farfurie, și eu… nu mai puteam respira.
— Un domn? Ce domn? — a întrebat Daria, ridicând o sprânceană.
— Nu știu. I-a luat mâna mamei. Apoi mami mi-a spus să nu-i spun lui tati.
Vinul mi-a intrat pe gât greșit. Am început să tușesc violent. Ochii tuturor s-au întors spre mine.
Iar Irina? Încă râdea la o glumă spusă de tata în franceza lui stricată, fără să-și dea seama de furtuna care tocmai izbucnise.
— Irina, — am spus încet, — te-ai dus cu Mara într-o bijuterie… cu un alt bărbat?
Râsul i-a murit pe buze.
— Ce?
— A zis că v-ați întâlnit cu un domn, care te-a luat de mână. Și că i-ai spus să nu-mi spună.
Irina a încremenit.
— Nu e ce crezi.
Am întors privirea spre Mara:
— Spune-mi în română, iubita mea. Ce ai spus mai devreme?
Mara a oftat, simțind tensiunea.
— Am fost cu mami la înghețată. Apoi a venit un domn cu flori. Mami i-a zâmbit și au mers într-un magazin cu inele. Mi-a zis să nu-i spun lui tati… Îmi pare rău, mami!
Irina zâmbea, dar zâmbetul îi era fix și stânjenit. Nu mai era doar liniște în jur — era tăcerea aceea grea, care apasă peste suflete.
— Irina, — am întrebat din nou, calm dar apăsat, — cine era bărbatul?
— Bogdan! — a spus ea, aproape exasperată.
— Cine e Bogdan?
— Colegul meu de facultate! L-ai cunoscut, era la nunta noastră. E gay, Alex! Tatăl lui are magazinul de bijuterii. Mă ajuta să aleg niște inele pentru aniversare.
— Și florile?
— E teatral. Așa e el. Florile erau de decor. Nimic romantic.
— Și de ce i-ai spus Marei să nu-mi spună?
Irina a amuțit. Apoi a scos, cu mâinile tremurânde, o cutie mică, albă. A deschis-o. Înăuntru erau două verighete noi, simple, elegante.
— Voiam să-ți cer să ne reînnoim jurămintele. La zece ani. Dar n-am știut ce să aleg. Bogdan a zis că știe exact ce ți-ar plăcea. A fost doar o surpriză, nimic mai mult.
Apoi, cu ochii umezi, s-a pus în genunchi în fața mea și a spus, cu un zâmbet timid:
— Vrei să te căsătorești cu mine din nou?
Am simțit cum tot aerul îmi iese din piept. Eram din nou acel băiat din Lyon care o întâlnise pe fata cu ghidul în mână. Și tot ce-am putut spune a fost:
— Da. De o mie de ori da.
Râsete. Aplauze. Tata a ridicat paharul cu mândrie și a spus în franceză stricată:
— Pentru dragoste… și pentru copiii care nu știu să păstreze secrete!
Două săptămâni mai târziu, am reînnoit jurămintele în grădină, exact acolo. Lumini în copaci, muzică blândă, Mara arunca petale de flori, iar Bogdan, îmbrăcat pompos, plângea de emoție. Irina mă ținea de mână, cu acea strălucire de acum zece ani.
— Ești gata să o luăm de la capăt? — a șoptit ea.
— Pentru totdeauna și mereu, — i-am răspuns.