— Așa zici tu, că ai căzut… — spuse cu ton aspru Valeria, privindu-și nora de sus.
— Nu te va crede nimeni și n-o să te compătimească. O să-ți rupi singură obrazul. Și o să-l faci de rușine și pe Andrei, care, apropo, te-a luat de nevastă din milă.
Raluca se strângea de durere pe canapea, palidă, aproape leșinată. Cuvintele Valeriei ajungeau în urechile ei ca printr-un nor gros, neclare, dar tăioase.
— M-ai înțeles ce ți-am zis? — o fixă soacra cu privirea. Avea, poate, o umbră de milă în ochi, dar mai mult îi păsa de imaginea fiului ei.
— Ar trebui să-i mulțumești lui Andrei că s-a căsătorit cu tine! — continuă cu dispreț. — Știi bine că fetele crescute la casa de copii nu-s pe lista scurtă a soțiilor ideale…
Iar dacă te-a pălmuit… tu ești de vină. Un bărbat trebuie ascultat. Dacă n-ai fi fost obraznică, n-ajungeai aici.
Când a sosit ambulanța, Valeria n-a lăsat-o pe Raluca să scoată un cuvânt. Le-a spus paramedicilor că nora „s-a dezechilibrat pe scări”, apoi a insistat că „trebuie să fie atentă, mai ales în situația ei”.
Paramedica și-a dat imediat seama ce se întâmplă, dar nu era treaba ei să judece, ci să intervină. Fără alte întrebări, Raluca a fost transportată de urgență la spital.
Zăcea pe pat, întoarsă cu fața spre perete, în tăcere. Lacrimile îi udau perna. Trupul îi era amorțit de lovituri, dar sufletul… sfâșiat. Copilul ei nenăscut murise în acea noapte. Și odată cu el, se stingea și speranța că va fi vreodată iubită cu adevărat.
Se simțea din nou ca fetița de zece ani care rămăsese singură în lume, după accidentul în care își pierduse părinții. Aceeași durere. Aceeași lipsă de sens.
— Draga mea… mănâncă măcar puțin, — se auzi o voce caldă din apropiere. Era doamna Lidia, o pensionară blândă, internată în salonul vecin.
— N-ai gustat nimic de două zile… trebuie să te întărești. Ești tânără, viața nu se termină aici.
Raluca întoarse capul, iar chipul vânăt al fetei o făcu pe Lidia să tresară:
— Cine ți-a făcut așa ceva? Soțul tău? Ce nemernic!
— Am căzut… — murmură ea, evitând privirea bătrânei.
— Ai căzut?! Ai fost trântită, fata mea… trebuie să anunți poliția! N-ai de ce să stai lângă un agresor!
— Dar… unde să mă duc? E apartamentul meu. Și de câte ori încerc să-l dau afară, sare la bătaie. Iar pe deasupra, și-a adus și maică-sa în casă. Mereu îl scuză și mă ceartă pe mine.
— Vai de capul tău… — oftă femeia. — Părinții?
— Morți… — șopti Raluca. — De la zece ani am crescut în centru de plasament. Pe Andrei l-am cunoscut când el stătea cu chirie lângă mine. Mi-a zis că mă iubește, îmi aducea flori… și maică-sa părea bună, blândă. Am crezut că mi-am găsit familia.
— Și după nuntă…?
— M-au tratat ca pe o intrusă. Parcă le aparținea casa… Iar eu, de câte ori îndrăzneam să vorbesc, mă trezeam cu o palmă.
— Îngrozitor. Nu trebuie să mai suporți! — se ridică Lidia. — Îți promit, dacă nu faci tu plângere, o fac eu. O să vorbesc cu medicii, cu poliția. Nu ești singură!
În acel moment, în salon intră un medic cu halat alb, urmat de o asistentă. După un control rapid, o privi în ochi pe Raluca și spuse:
— Trebuie să știți că sunt obligat să informez autoritățile în privința leziunilor. Este procedură legală.
— Foarte bine! — interveni Lidia. — Așa trebuie! Să se termine o dată cu tăcerea!
După ce doctorul ieși cu un ton hotărât, Raluca rămase cu ochii în tavan, cu inima grea și gândurile amestecate.
Pe hol, se auzeau pașii grăbiți ai unui polițist. După câteva minute, ușa salonului se deschise și un bărbat în uniformă intră calm, dar cu privire pătrunzătoare.
— Bună ziua, doamnă. Sunt inspectorul Ghiță. Am venit să vă iau o declarație. Vă rog să-mi spuneți tot ce s-a întâmplat. Luați-vă tot timpul de care aveți nevoie.
Cu vocea tremurândă și mâinile strânse în poală, Raluca aprobă din cap.
— Da… sunt gata.
Inspectorul scoase un carnețel și scrise: „Victimă violență domestică — Raluca Ionescu”.
Apoi, o încurajă:
— Începem cu începutul, da?
Raluca începu să povestească. Zeci de amintiri se amestecau în cuvinte. Copilăria în orfelinat, lipsa iubirii, visurile naive, întâlnirea cu Andrei, rochia de mireasă, iluziile. Apoi, căderea: bătăile, umilințele, controlul. Prima palmă, în bucătărie, când i-a servit supa și i-a spus că e „prea caldă”.
Inspectorul nota fiecare detaliu, fără să o grăbească. Într-un final, vocea i se frânse:
— Și… am pierdut sarcina.
Tăcere.
— Mulțumesc pentru sinceritate și curaj, — spuse inspectorul. — Vom merge până la capăt.
După ce plecă, o asistentă tânără îi aduse un ceai cald și îi șopti:
— Vă promit că nu sunteți singură. Suntem aici pentru dumneavoastră.
În acea după-amiază, o altă femeie intră în salon. O infirmieră în halat alb cu o insignă roșie în formă de inimă. Era asistenta socială a spitalului.
— Am vorbit cu psihologul. V-ar putea ajuta. Nu e nicio rușine să cereți sprijin.
— Aș vrea… — murmură Raluca. — Simt că mă destram în interior.
Psihologul a intrat curând și s-a așezat lângă ea, ascultând fără grabă.
— Ce simțiți acum?
— Că nu mai am nimic.
— Dar aveți ceva, doamnă Ionescu. Aveți viața. Și din ea putem reconstrui. Împreună.
Zilele următoare au fost pline de pași mici: exerciții de respirație, plimbări pe hol, ceaiuri calde, planuri de protecție, consiliere juridică.
Inspectorul a revenit cu o veste importantă: ordinul de restricție fusese aprobat. Andrei și Valeria nu mai aveau voie să se apropie de Raluca. Ancheta fusese deschisă oficial.
În ziua externării, doamna Lidia îi aduse o rochie de vară și o sticlă de apă. Raluca se îmbrăcă, se privi în oglindă. În ochii ei nu mai era doar teamă — ci și o fărâmă de hotărâre.
— Ai făcut primul pas. Acum urmează să te ridici. Dar nu mai ești singură. — îi spuse asistenta înainte să plece.
Raluca zâmbi și păși afară pe holul luminat.
Pentru prima dată în viață, simțea că merge spre ceva mai bun.
Nu avea încă toate răspunsurile, dar avea ceea ce nu avusese niciodată: o șansă.