Medicii i-au spus clar: dacă vrea să aibă o șansă, trebuie să intre urgent în sala de operație. Nu era loc de întârziere. Tumora era agresivă, iar timpul se scurgea fără milă.
— Șansele de reușită sunt mici, dar este singura opțiune viabilă, doamnă Ionescu, i-a spus calm unul dintre medici.
Claudia avea 43 de ani. Fără frați, fără copii, cu părinții decedați de câțiva ani. În urma unui divorț dureros, singura ființă care îi mai era aproape rămăsese Greta — o ciobănescă germană în vârstă, pe care o crescuse de mică și care îi fusese alături în toate momentele grele din viață.
Înainte să semneze acordul pentru intervenție, Claudia a cerut ceva simplu:
— Vă rog… aș putea să-mi văd câinele? Măcar pentru câteva minute… Nu știu dacă o să mai apuc.
Asistentele s-au uitat una la cealaltă. După câteva clipe de ezitare, au fost de acord.
Greta a fost adusă de o voluntară de la adăpostul unde o lăsaseră temporar. Când a intrat în salon, câinele s-a oprit, adulmecând aerul rece, plin de miros de dezinfectant și incertitudine. Dar imediat ce a recunoscut-o pe Claudia, a alergat spre ea cu coada fluturând.
— Hei, fetița mea… mi-a fost atât de dor de tine, a șoptit Claudia printre lacrimi, îmbrățișând-o.
Dar ceva s-a schimbat brusc. Greta, până atunci liniștită și afectuoasă, a început să mârâie scurt, apăsat. Apoi s-a poziționat între Claudia și medicii care tocmai intraseră în salon cu targa. Nu era frică — era alertă. Un semnal de pericol.
— Greta, liniștește-te! — i-a spus Claudia, surprinsă. — Sunt doctorii, sunt aici să mă ajute.
Dar câinele nu s-a oprit. Când unul dintre medici s-a apropiat mai mult, Greta a sărit și l-a prins de încheietura mâinii, fără ezitare. A fost o mușcătură rapidă, defensivă, dar clară.
Totul s-a oprit. O asistentă a țipat, iar cel mușcat s-a tras înapoi, în timp ce o alta încerca să țină câinele.
— Ce face câinele ăsta?! Luați-l imediat! — a strigat medicul, ținându-se de mână.
Claudia, complet uluită, privea scena. Inima îi bătea cu putere. Greta lătra disperată, trăgând-o parcă spre ceva. Și atunci, ca un fulger, i-a trecut un gând prin minte.
— Opriți totul, vă rog! Nu vreau să fiu operată… Nu încă. Vreau să refaceți toate testele. Imediat.
— Doamnă, înțelegeți că nu mai aveți timp de ezitări? — a replicat alt medic. — Nu puteți lua decizii bazate pe… reacția unui câine!
— Vreau testele. Dacă greșesc, voi semna orice act. Dar dacă Greta a simțit ceva… Nu pot să ignor asta.
Sub presiunea momentului și insistentele Claudiei, echipa medicală a acceptat. Seara, toate investigațiile au fost refăcute — sânge, ecografii, tomografii, RMN.
Rezultatele i-au bulversat. Nu mai era nimic. Nicio urmă de tumoare. Organele interne erau curate. Absolut totul era normal.
Medicul mușcat s-a uitat la hârtii, apoi la Claudia, apoi din nou la hârtii.
— Nu-mi explic. Poate a fost o eroare inițială. Poate un miracol. Dar nu mai aveți nimic, doamnă. E ca și cum nu ați fi fost niciodată bolnavă.
O săptămână mai târziu, Claudia și Greta se plimbau în parc, ca pe vremuri. Soarele de toamnă cobora lin peste aleile pustii, iar Claudia pășea cu o liniște pe care n-o mai simțise de ani.
S-a așezat în genunchi în fața Gretei, a luat-o de cap și a privit-o în ochi.
— Tu ai știut. Tu m-ai salvat. Nu știu cum, dar… ai simțit.
Greta a lins-o blând pe obraz, apoi și-a pus capul pe umărul ei, liniștită. Nu avea nevoie de cuvinte.
Uneori, inima unei ființe care nu vorbește e mai puternică decât toate ecografiile din lume.