De când am rămas singur cu cele două fetițe ale mele, fiecare dimineață era o luptă contra cronometru. Ema, de patru ani, și Lili, care tocmai împlinise cinci, erau lumina ochilor mei, dar să fii tată, bucătar, șofer, menajeră și angajat full-time în același timp… nu era deloc ușor.
Soția mea ne părăsise cu un an în urmă, decisă să „se regăsească” prin Asia. Ultimul mesaj de la ea fusese trimis din Bali. De atunci, nu mai știm nimic.
Așa că diminețile începeau la fel: trezit, pregătit fetițele, grădinița, job. Până într-o zi, când rutina s-a spulberat.
**
În acea dimineață, am deschis ușa camerei lor și am șoptit, ca de obicei:
— Hai, prințeselor, e timpul să ne trezim!
Lili s-a ridicat, somnoroasă dar veselă. Ema s-a întors pe o parte, bombănind:
— Încă cinci minute…
Le-am ajutat să se îmbrace—Lili a ales rochița cu buline, iar Ema a ținut morțiș să poarte bluza ei roz cu unicorn. Am coborât în bucătărie pregătit pentru rutina de urgență: cereale, lapte, eventual un măr pe fugă.
Dar am încremenit când am intrat.
Pe masa noastră veche din lemn erau trei farfurii cu clătite aburinde, decorate cu felii de banană și dulceață de vișine. Alături, o cană de ceai fierbinte și o alta cu cacao. Niciun zgomot în casă. Nimeni în jur.
— Fetițelor, veniți puțin!
Când au ajuns, ochii le-au sclipit.
— Tati, tu le-ai făcut? a întrebat Lili, cu gura căscată.
Am dat din cap.
— Nu… și nici Sara, sora mea, n-a trecut pe aici, tocmai m-a sunat.
După ce am verificat toate ușile și ferestrele—încuiate, fără urme de forțare—le-am lăsat să guste. Erau cele mai bune clătite pe care le mâncasem vreodată. Miroseau a copilărie, a grijă, a ceva ce-mi lipsise demult.
Dar cine le făcuse?
**
După ce am dus fetele la grădiniță, nu m-am putut concentra deloc la birou. Îmi venea să râd la gândul că poate avem un spiriduș culinar. Dar ceva nu-mi dădea pace.
Când m-am întors acasă seara, am mai avut parte de o surpriză: iarba din curte, care crescuse de o săptămână, era proaspăt tunsă. Și totuși, nu văzusem pe nimeni.
A doua zi, m-am trezit cu o oră mai devreme. M-am pitit în hol, cu ochii pe bucătărie. La ora șase fix, am văzut o femeie intrând… pe fereastra lăsată rabatat.
Purta o geacă veche de poștaș, iar pașii îi erau grăbiți, dar silențioși. S-a dus direct la chiuvetă, a început să spele vasele, apoi a scos dintr-o geantă mare niște brânză dulce și a început să amestece aluat.
Am ieșit încet din ascunzătoare.
— Hei… nu te speria, te rog!
Femeia a tresărit și s-a întors brusc spre fereastră.
— Nu vreau să-ți fac rău. Doar… am văzut ce faci. Vreau să înțeleg. Cine ești?
A ezitat. Ochii ei mari, căprui, aveau o tristețe veche. Parcă o cunoșteam, dar nu știam de unde. Dintr-o amintire vagă?
— Ne-am mai întâlnit?
A dat ușor din cap.
Din etaj s-au auzit fetițele:
— Tatiii! Unde ești?
— Te rog, rămâi. Vreau doar să vorbim. Le aduc și pe fete.
Am urcat și le-am luat repede. Le-am spus că avem o musafiră specială. Când am coborât, femeia era încă lângă fereastră, gata să fugă.
— Te rog, rămâi. Îți sunt recunoscător pentru tot. Vreau doar să știu cine ești și… de ce faci asta.
— Tati, e prietena noastră? a întrebat Ema, curioasă.
— Încă nu știm, dar e cineva bun, i-am răspuns.
— Vrei o cafea? am întrebat-o.
A dat din cap și s-a așezat, timid.
— Mă cheamă Clara, a spus. Și acum două luni… tu mi-ai salvat viața.
Am încrețit fruntea.
— Cum adică?
— Eram pe marginea drumului, în ploaie, înfometată și sleită. Toți treceau pe lângă mine. Tu ai oprit. M-ai întrebat dacă sunt bine, m-ai dus la un spital. Când m-am trezit, dispăruseși.
Am înlemnit. Îmi amintisem. Eram în drum spre supermarket când am văzut-o pe o bancă, prăbușită. Arăta atât de rău, încât am dus-o direct la urgențe. Și-am plecat după ce medicii mi-au spus că e stabilă.
— Cum ai ajuns aici?
— Am aflat numărul tău de înmatriculare de la paznic. Am întrebat în zonă… și am găsit adresa. Nu voiam nimic. Doar să îți mulțumesc.
A lăsat privirea în jos, cu lacrimi în ochi.
— M-a adus la București un bărbat care promitea totul și mi-a luat tot. Am fost soția lui timp de trei ani. M-a înșelat, m-a lăsat pe drumuri, fără acte, fără bani, fără nimeni. Tu ai fost singura persoană care a văzut un om în mine.
Ema s-a apropiat de ea și i-a spus cu un zâmbet larg:
— Dacă ai făcut clătitele alea bune, ești prietena noastră pe viață!
Clara a râs printre lacrimi.
— N-am mai simțit asta de mult… că aparțin undeva.
Am privit-o în ochi.
— De azi înainte, nu mai ești singură.
În dimineața aceea, viața mea s-a schimbat. Clara nu era doar o necunoscută care făcea clătite. Era un om care trecuse prin iad și alesese recunoștința în locul urii. Iar fetițele mele, fără să știe, găsiseră în ea o a doua mamă.
Nu știu ce ne rezervă viitorul, dar știu sigur că în familia noastră, făcută din bucăți frânte și lipite cu dragoste, Clara are un loc pentru totdeauna.