Tată singur cu două fetițe se trezește și găsește micul dejun deja pregătit.
Ca tată singur care încearcă să îmbine serviciul cu creșterea a două fiice mici, Ion nu și-a imaginat vreodată că se va trezi într-o dimineață și va descoperi clătite de casă pe masă, gătite de un necunoscut. Când îi descoperă pe misterioasa binefăcătoare, povestea ei tulburătoare despre lipsuri și recunoștință îi schimbă viața pentru totdeauna, creând o legătură neașteptată între ei.
O dimineață obișnuită devine misterioasă
A fi tată singur pentru două fete—Ema, de patru ani, și Lili, de cinci—era cea mai grea slujbă pe care o avusesem. Soția mea ne lăsase ca să călătorească prin lume, iar de atunci rămăseserăm doar noi trei. Îmi iubeam fiicele mai presus de orice, dar echilibrul dintre muncă, gătit și treburile casei mă storcea de puteri.
În fiecare dimineață urmam aceeași rutină. Mai întâi, le trezeam pe fete.
În ziua aceea nu a fost diferit. — „Ema, Lili, haideți să ne trezim!”, am șoptit deschizând ușa camerei lor.
Lili s-a frecat la ochi și s-a ridicat: — „Bună dimineața, tati.”
Ema, încă pe jumătate adormită, a mormăit: — „Nu vreau să mă ridic.”
Am zâmbit. — „Hai, draga mea. Trebuie să ne pregătim pentru grădiniță.”
După ce le-am ajutat să se îmbrace—Lili și-a ales rochița ei cu flori, iar Ema bluza roz cu jeanși—am coborât spre bucătărie.
Surpriza incredibilă
Intrasem hotărât să pregătesc ceva simplu—ovăz cu lapte. Dar de îndată ce am pășit în încăpere m-am oprit brusc. Pe masă erau trei farfurii cu clătite aburinde, acoperite cu dulceață și fructe.
— „Fetelor, ați văzut asta?” am întrebat, descumpănit.
Ochii lui Lili s-au făcut mari: — „Uau, clătite! Le-ai făcut tu, tati?”
Am dat din cap că nu. — „Nu. Poate a venit mătușa Sara dis-de-dimineață.”
Am sunat-o imediat pe sora mea, Sara:
— „Sara, ai trecut pe la noi azi?”
— „Nu, de ce?” a răspuns ea, nedumerită.
— „Nimic, lasă.” Am închis și am verificat ușile și ferestrele—totul era încuiat; nimic nu părea forțat.
— „Putem să le mâncăm, tati?” a întrebat Ema, holbându-se la clătite.
Le-am gustat primul. Erau delicioase și proaspete. — „Cred că da. Haideți să mâncăm.”
Fetele au bătut din palme și au devorat clătitele. Eu însă nu-mi puteam lua gândul de la cine ni le pregătise. Aveam serviciu, așa că am lăsat misterul pe mai târziu.
Un nou mister de rezolvat
După micul-dejun le-am dus pe Ema și Lili la grădiniță. — „Să aveți o zi frumoasă, scumpele mele”, le-am spus, sărutându-le pe frunte.
La birou nu mă puteam concentra. Gândul îmi fugea mereu la clătitele misterioase. Cine le făcuse? Și de ce?
Când m-am întors acasă seara, am mai avut o surpriză—gazonul, pe care nu apucasem să-l tund, era proaspăt cosit.
Am rămas în curte, scărpinându-mă în cap. — „Asta devine ciudat”, am murmurat. Am verificat din nou casa, dar totul era în ordine.
A doua zi dimineață eram hotărât să aflu cine ne ajuta. M-am trezit mai devreme decât de obicei și m-am pitit în bucătărie, privindu-i printr-o mică deschidere din ușă. Fix la ora 6, am văzut o femeie intrând pe fereastră.
Străina din casa mea
Purta un vechi uniformă de poștașă. Am privit-o cum începea să spele vasele de aseară, apoi a scos din geantă niște brânză de vaci și s-a apucat să facă aluat de clătite.
Mi-a chiorăit stomacul. Femeia s-a înțepenit, speriată. A stins repede aragazul și s-a îndreptat spre fereastră.
— „Te rog, stai! Nu-ți fac rău”, am spus ieșind din ascunzătoare. — „Tu ai pregătit clătitele, nu-i așa? Spune-mi, te rog, de ce faci asta. Sunt tatăl fetelor și n-aș vătăma pe cineva care ne-a ajutat.”
Femeia a ezitat înainte să se întoarcă. Chipul ei îmi părea cunoscut, dar nu-mi aminteam de unde.
— „Ne-am mai întâlnit, nu-i așa?” am întrebat nedumerit.
A dat din cap afirmativ, dar înainte să vorbească s-au auzit vocile fetelor de sus: — „Tati, unde ești?”
Am privit spre scări și iar la ea. — „Hai să stăm de vorbă. Mă duc după fete. Te rog, nu pleca”, am implorat.
A șovăit, apoi a încuviințat încet: — „Bine”, a spus, aproape în șoaptă.
Ușurat, am urcat în grabă. — „Haideți, avem o musafiră surpriză”, le-am spus fetelor.
M-au urmat curioase. Coborând în bucătărie, femeia stătea lângă fereastră, gata să fugă.
— „Te rog, rămâi”, i-am spus blând. — „Vreau doar să-ți mulțumesc și să aflu povestea ta.”
Ema și Lili o priveau cu ochi imenși. — „Cine e, tati?” a întrebat Lili.
— „Aflăm imediat”, le-am răspuns. Iar către femeie: — „Te rog, ia loc. Îți pot oferi o cafea?”
A ezitat, apoi a acceptat. Ne-am așezat la masă.
— „Eu sunt Ion”, am început, „iar acestea sunt fiicele mele, Ema și Lili. Ne-ai ajutat și vreau să știu de ce.”
A inspirat adânc. — „Mă cheamă Clara”, a spus. — „Acum două luni m-ai ajutat când eram la pământ.”
Am încrețit fruntea, încercând să-mi amintesc. — „Te-am ajutat? Cum?”
Clara a continuat: — „Zăceam pe marginea drumului, slăbită și fără speranță. Trecătorii mă ignorau, dar tu te-ai oprit. M-ai dus la un spital caritabil. Eram grav deshidratată și puteam muri. Când m-am trezit, plecaseși deja, dar am convins paznicul parcării să-mi dea numărul tău de la mașină. Am aflat unde locuiești și am vrut să-ți întorc binele.”
Dintr-odată mi-am amintit. — „Da, îmi aduc aminte. Erai într-o stare critică. Nu puteam să te las acolo.”
Clara a dat din cap, cu lacrimi în ochi. — „Bunătatea ta mi-a salvat viața. Fostul meu soț m-a înșelat, m-a adus din Cluj-Napoca la București, mi-a luat totul și m-a lăsat pe străzi. N-aveam nimic și pe nimeni.”
Ema și Lili ascultau fascinate. — „Ai ajutat-o pe tati, așa că ești prietena noastră”, a declarat Lili cu un zâmbet larg.
Clara le-a privit cu ochii înlăcrimați. — „Mulțumesc”, a șoptit.
În clipa aceea am știut că Clara devenise parte din familia noastră. Viața ne unise în cel mai neașteptat mod și nu aveam să o las să sufere singură niciodată.