Când familia Popa s-a mutat în casa de peste drum, nu am acordat prea multă atenție. Oameni politicoși, discreți, păreau genul de vecini cu care te saluți din când în când și atât. Dar într-o după-amiază de primăvară, ceva s-a schimbat radical. Ceva care avea să-mi întoarcă viața pe dos.
Fetele noastre s-au jucat pentru prima oară împreună în curte. Eva, fiica mea, și Natalia, fiica vecinilor. Le priveam de pe terasă, cu o cafea în mână, și am simțit cum sângele mi se răcește. Erau aproape identice. Aceleași bucle aurii, același zâmbet larg, aceiași ochi migdalați și aceeași lumină în privire. Dacă nu le știam hainele, nici eu nu le-aș fi deosebit.
M-am ridicat încet și m-am apropiat de gardul viu, privind atentă la ele. Eva râdea cu poftă și o trăgea pe Natalia de mână: „Hai să ne dăm în leagăn!” Iar ea, cu o voce la fel de cristalină, i-a răspuns: „Vreau eu prima! Te rog!”
În acel moment, soțul meu, Andrei, a ieșit din casă cu telefonul în mână și s-a oprit lângă mine. A zâmbit larg când le-a văzut.
— Ce frumoase sunt, nu-i așa? – a spus el cu o voce caldă.
L-am privit cu o senzație ciudată în stomac. Acel zâmbet, acel ton. Parcă era prea… implicat. Prea emoționat.
— Foarte frumoase… – am murmurat, dar mintea mea începuse deja să deruleze filme.
După ce fetele au intrat în casă, nu am mai avut liniște. M-am dus în dormitor, am scos albumul foto de când Eva era bebeluș și am început să răsfoiesc frenetic paginile. Am căutat trăsături clare de la Andrei. Nasul, ochii, linia maxilarului. Orice. Dar cu cât mă uitam mai atent, cu atât mi se părea că semănările cu Natalia sunt mai clare decât cu tatăl ei.
Andrei a intrat în cameră și m-a surprins cu albumul în brațe.
— Ce faci acolo? – a întrebat, vizibil nedumerit.
— Mă uitam la Eva când era mică… – am răspuns scurt.
A rămas în prag, privind spre mine. Și-a încruntat ușor sprâncenele, dar nu a zis nimic. La fel cum evitase orice conversație despre noii vecini în ultimele săptămâni. Nici măcar nu întrebase vreodată ce lucrează, cum îi cheamă, deși Eva vorbea mereu despre Natalia.
În noaptea aceea, am stat ore întregi în pat, uitându-mă în tavan. Gândurile îmi zbârnâiau în cap. La un moment dat, m-am întors spre Andrei și am întrebat direct:
— Natalia e fiica ta?
Andrei s-a ridicat brusc în șezut, ca și cum l-ar fi ars patul.
— Ce-ai spus?
— Ai avut o relație cu mama ei? De ce sunt fetele atât de asemănătoare? Nu mai pot să ignor ce văd!
— Ești complet paranoică! – a izbucnit el. — Crezi că te-am înșelat cu o femeie care nici măcar nu locuia aici până acum o lună?
— Atunci spune-mi adevărul. Cine sunt oamenii ăștia? De ce o tratezi pe Natalia ca și cum ți-ar fi copil?
Andrei s-a ridicat din pat, încruntat și tulburat.
— Nu pot vorbi acum. Nu despre asta.
Și a ieșit din cameră.
Dimineață, am găsit pe noptieră un bilet scris în grabă: „Am plecat la birou. Discutăm diseară.” Nimic mai mult.
Dar eu nu mai puteam aștepta. Eram prea tulburată. Când Eva mi-a spus că vrea să se joace din nou cu Natalia, am văzut ocazia perfectă. După ce a ieșit, am așteptat puțin, apoi am bătut la ușa vecinilor.
A deschis un bărbat înalt, cu părul brunet și ochii căprui.
— Bună, sunt Clara, mama Evei. Ne-am tot salutat din priviri, dar n-am apucat să vorbim. Îmi pare bine.
— Ryan, încântat. Fetele sunt afară. Vrei să intri?
— De fapt, da. Aș vrea să vorbim puțin, dacă nu te deranjează.
În timp ce Ryan mergea spre bucătărie să aducă niște apă, eu am cercetat camera de zi. Pe mobilă, poze cu Ryan și Natalia, apoi câteva cu o femeie blondă – probabil mama fetei. În alte cadre apăreau doar Ryan cu rude care semănau cu el – nici urmă de femeia blondă.
— Îmi cer scuze că întreb… dar soția ta?
Ryan s-a oprit brusc. A lăsat paharul jos și s-a așezat pe canapea.
— Mary… a murit acum un an. A fost un cancer agresiv. Ne-am mutat aici pentru un nou început. Și pentru că Mary avea rude în oraș.
— Rude? — am întrebat cu inima în gât.
Ryan m-a privit în ochi.
— Mary era sora lui Andrei.
Totul s-a oprit. Respirația, gândurile, timpul. Cuvintele i s-au strecurat în mintea mea și au explodat.
— Ce… ce-ai spus?
— Știam că nu știi. Andrei nu a venit nici măcar la înmormântare. Au fost certați de ani de zile. Familia lui nu a acceptat alegerile lui Mary, și la un moment dat au rupt legătura.
Am simțit că podeaua mi se rupe sub picioare. Așa se explică totul. Semănarea fetelor. Disconfortul lui Andrei. Fuga de subiect.
— Și Natalia…
— Natalia și Eva sunt verișoare. Trăsăturile le-au moștenit de la mama și bunica lor.
Am plecat de acolo cu sufletul sfâșiat între rușine și ușurare. Când Andrei a ajuns acasă, l-am găsit în bucătărie, privind fetele cum se jucau din nou împreună. Ochii îi erau roșii, iar fața – obosită și împovărată.
— Știu totul, Andrei. Mary. Natalia. De ce n-ai avut încredere să-mi spui?
— Pentru că mi-a fost rușine. Nu de tine, ci de mine. Că am lăsat-o singură. Că nu m-am împăcat cu ea cât a fost în viață. Și pentru că… credeam că, dacă nu vorbesc despre asta, durerea o să dispară.
— Nu dispare. Dar se mai ușurează dacă o împarți cu cineva.
În seara aceea, am vorbit ore în șir. Despre Mary, despre trecut, despre greșeli. Și am înțeles că uneori, adevărul doare, dar vindecă.
Eva și Natalia continuă să se joace ca două surori, pentru că, într-un fel, chiar sunt. Iar eu și Andrei ne-am apropiat mai mult decât am fost vreodată. Adevărul ne-a unit, acolo unde tăcerea ne-ar fi distrus.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor. Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.