Ana își așeză portofoliul sub braț și ieși în grabă din bloc. Pășea repede, cu pași mărunți, ca și cum ar fi alergat fără să atragă atenția. Avea emoții cât casa. Interviul de azi nu era doar o oportunitate — era o posibilitate reală să-și schimbe viața.
După luni întregi de joburi ocazionale, salarii întârziate și refuzuri politicoase, în sfârșit fusese invitată la o companie cunoscută, într-un post stabil și bine plătit. Își aranjase părul de trei ori, își scrisese răspunsurile în agendă și repetase în oglindă până la epuizare.
Tocmai se apropia de intersecție când un țipăt brusc și zgomotul frânelor o făcură să tresară. Privirea i s-a dus automat spre partea cealaltă a străzii. Un bătrân tocmai se prăbușise pe asfalt. Își ținea pieptul, tremura, iar lumea trecea pe lângă el grăbită, ca și cum n-ar fi fost acolo.
Ana a simțit că i se strânge stomacul. S-a uitat la ceas. Dacă nu ajungea în următoarele minute, pierdea interviul. Dar apoi și-a auzit gândul: Dacă omul ăsta moare?
Fără să mai ezite, a traversat printre mașinile claxonând și s-a așezat în genunchi lângă el.
— Domnule, mă auziți? Vă este rău?
Bătrânul, cu fața palidă și transpirată, a reușit să murmure:
— Pastile… portofel… buzunarul interior…
Ana i-a desfăcut geanta, căutând febril printre acte și hârtii. A găsit un flacon mic, a desfăcut capacul și l-a ajutat să înghită pastila. Îi tremurau mâinile, dar nu și-a permis să cedeze.
— Gata, respirați adânc… sunteți în siguranță… sunt aici, nu plec.
După câteva minute tensionate, respirația bărbatului s-a liniștit. Părea mai bine. A deschis ochii și a privit-o cu recunoștință.
— Mi-ai salvat viața, domnișoară… Cum te cheamă?
— Ana, — a spus ea, ridicându-se în grabă. — Îmi pare rău, trebuie să fug. Am întârziat deja…
— Ai întârziat pentru că ești om, — i-a spus el slab, dar cu un zâmbet cald.
Ana a alergat spre metrou, cu inima grea. Era convinsă că a pierdut totul. Își repeta în gând că a făcut ceea ce trebuia, dar adevărul era că plângea în sinea ei.
Ajunsă în fața clădirii impunătoare, transpirată și cu părul încurcat de vânt, s-a oprit o clipă să-și tragă sufletul. „Măcar să știu că am încercat”, și-a spus.
A urcat și a intrat în recepție. Secretara i-a zâmbit politicos:
— Bună ziua, sunteți Ana Popa? Vă rugăm să luați loc. Conducerea va sosi în câteva minute.
Ana a clipit de două ori, nedumerită. Era sigură că pierduse totul. S-a așezat timid, cu dosarul în brațe, și așteptat. Mintea îi zbura în toate direcțiile. Nici nu băgase de seamă că trecuse aproape o jumătate de oră.
Când, brusc, ușa s-a deschis.
Un bărbat în costum elegant a intrat în sală, cu bastonul sprijinindu-i pasul. Ana a simțit că rămâne fără aer.
Era același bătrân pe care îl ajutase pe stradă.
— Bună dimineața tuturor, — a spus el, privind în jur. — Îmi cer scuze pentru întârziere. Am avut parte de o situație cu adevărat importantă, care mi-a reamintit ce contează cu adevărat.
Apoi s-a întors spre Ana și i-a zâmbit:
— Vreau să o prezint pe Ana. O tânără care, în loc să se gândească la propria carieră, a ales să ajute un om aflat în pericol. Într-o lume în care prea mulți trec nepăsători, ea s-a oprit. Și nu doar că mi-a salvat viața… dar mi-a reamintit ce fel de oameni vreau să am alături.
Ana a încremenit.
— Ana, ai deja locul tău aici. Nu avem nevoie de alte întrebări, teste sau CV-uri. Ai dat deja cel mai sincer interviu dintre toate — și l-ai trecut cu brio.
Cu ochii înlăcrimați, Ana s-a ridicat. Întreaga sală a izbucnit în aplauze.
Salvase un om… și, fără să știe, se salvase și pe ea însăși.
Morala:
Uneori, viața îți dă ocol doar ca să te ducă exact acolo unde meriți să ajungi. Nu pierzi niciodată atunci când alegi să faci bine.