Drama tulburătoare a unei bătrâne lăsate singură în spital: „Nu le port ranchiună, doar mi-e dor de ei”
Într-un colț întunecat al unui salon din Spitalul Sfântul Spiridon din Iași, o femeie în vârstă stă nemișcată, cu privirea pierdută și corpul slăbit de greutatea anilor și suferințelor. Așteaptă… dar nimic nu vine. În jurul ei domnește o tăcere apăsătoare, iar golul din sufletul ei pare imposibil de umplut, oricâtă grijă ar primi.
Părăsită de propriii copii, într-un salon de spital
Aurica Bunduc, o femeie în vârstă din satul Fântânele, județul Iași, a fost adusă la spital de către copiii săi. Cu promisiunea caldă a unei întoarceri rapide: „Mâine venim să te luăm acasă.” Însă acea zi promisă nu a mai sosit niciodată.
Săptămânile au trecut. Spitalizarea s-a încheiat, tratamentele medicale au fost finalizate, dar nimeni nu a mai venit să o ia acasă. Niciun apel, niciun mesaj, niciun semn că ar mai fi cineva care să o aștepte.
„Mi-au zis că revin a doua zi. M-au lăsat aici și apoi au plecat. De atunci, nimic…”, spune ea cu vocea sfâșiată de lacrimi. Cuvintele sunt puține, dar durerea nesfârșită.
De la „mama” la o „bătrână uitată”
Aurica a fost cândva mama care a crescut copii, care a muncit din greu o viață întreagă, a pus mâncare pe masă, a șters frunți fierbinți și a legănat vise. A suferit în tăcere pentru fiecare lipsă și fiecare sacrificiu făcut. Astăzi, în pragul bătrâneții, este doar o prezență ignorată într-un pat de spital.
În ciuda durerii, găsește o urmă de înțelegere pentru cei care au plecat:
„Poate sunt ocupați… poate au și ei problemele lor…”
Vocea îi tremură, iar ochii îi spun o poveste a resemnării. Nicio mamă nu ar trebui să ajungă să spună asta, însă, în realitatea românească, se întâmplă prea des.
„Este un caz de abandon real” – mărturia cutremurătoare a unui medic
Medicul de gardă vorbește cu tristețe despre astfel de situații care apar tot mai des în spitalele din țară:
„Nu mai necesită internare, însă nu are unde să meargă. Nimeni nu mai răspunde la telefon, nimeni nu o caută. Este un abandon pur.”
Deși personalul medical face tot ce poate pentru a-i oferi un minim de confort – hrană, îngrijire, zâmbete – lipsa celor dragi este o povară mult mai grea decât orice boală.
Spitalul nu este un azil, dar nici strada nu poate fi o soluție
Asistentele și infirmierele sunt implicate sufletește, însă recunosc că sistemul are limite clare. Spitalele nu sunt pregătite să devină azile sociale, iar numărul bătrânilor uitați de propriii copii este în creștere. Ce se va întâmpla cu ei? Cine va răspunde pentru aceste destine triste?
România uitată sau România rușinii?
Cazul Auricai Bunduc nu este singular. Săptămânal, spitalele, gările și azilurile primesc bătrâni abandonați de cei care ar fi trebuit să îi protejeze. Este o generație care s-a sacrificat pentru binele celor care azi îi uită, transformându-i în umbre incomode.
Societatea pare că a pierdut busola morală. Graba, egoismul și lipsa de empatie au devenit norma, iar mulți părinți ajung să îmbătrânească în așteptarea unor copii care nu mai vin.
„Nu îi urăsc. Mi-e doar dor de ei”, murmura Aurica. Nu cere nimic altceva decât să îi vadă pe copiii ei, să știe că nu a fost uitată complet.
Un apel la conștiință: nu lăsați bătrânețea părinților în grija statului
Drama bătrânilor părăsiți în spitale este o realitate dureroasă pe care nu o mai putem ignora. Nu este o știre de senzație sau un subiect de moment. Este glasul mut al celor care au tăcut prea mult, au iubit și s-au sacrificat, iar acum trebuie să treacă singuri prin apusul vieții.
Să nu uităm: oricât de ocupați am fi, niciun succes nu valorează cât zâmbetul unei mame. Nicio vacanță nu poate înlocui o vizită pierdută. Și niciun ban nu înlocuiește o îmbrățișare caldă.
Încheiere
Povestea Auricai nu ar trebui să fie o excepție, dar nici să devină o realitate obișnuită. România are nevoie urgentă de o trezire a conștiinței colective, de mai multă grijă, empatie și responsabilitate față de cei care ne-au crescut. Bătrânețea nu este o pedeapsă, ci o etapă firească a vieții, iar părinții noștri merită să o parcurgă cu demnitate.