Când am împlinit 81 de ani, o durere surdă de șale și o serie de căzături ușoare m-au dus la medic. Diagnosticul a fost clar: osteoporoză severă. De atunci, mersul a devenit un efort, urcatul scărilor o imposibilitate, iar sprijinul altcuiva – o necesitate.
Fiul meu, Vlad, și soția lui, Maria, au fost cei care au decis că ar fi mai bine să mă mute într-un azil. Mi-au explicat că nu au timpul și resursele necesare pentru a avea grijă de mine acasă.
— Mamă, nu suntem asistente medicale, mi-a spus Vlad într-o zi, evitându-mi privirea. Și avem serviciu, nu te putem supraveghea toată ziua.
Am rămas tăcută. N-am vrut niciodată să le fiu povară. În casa în care trăisem zeci de ani, încercam să fiu invizibilă. Aveam camera mea, cadrul meu de mers, rutina mea. Nu mă băgam în treburile lor și nu cerșeam atenție.
Dar când am înțeles că decizia lor nu avea legătură cu boala mea, ci cu… dorința de a-mi lua casa, parcă m-a strâns ceva în piept. Casa aceea fusese construită cu mâinile soțului meu, Ion. Fiecare scândură, fiecare cui băgat în pereți avea amprenta lui. Pentru mine, acel loc nu era doar un acoperiș – era viața mea.
— Hai, mamă, lasă casa asta în urmă. Pentru noi e un spațiu extraordinar – putem face o sală de sport, un birou… își justifica Vlad intențiile.
N-am mai zis nimic. Doar am închis ochii, să nu mă vadă cum îmi tremură genele de lacrimi. Nu voiam să-mi văd fiul ca pe un străin, dar parcă nu-l mai recunoșteam.
Azilul era curat, cu personal amabil, dar inima mea nu avea cum să se acomodeze. Îmi lipsea mirosul florilor din grădina mea, cafeaua de dimineață băută pe prispa veche și până și scârțâitul podelei din hol. Dar cel mai mult, îmi lipsea Vlad. Îmi lipsea băiatul meu. Așa că am început să-i scriu. O scrisoare în fiecare zi. Cu mâna tremurândă, cu pixul scăpat printre degete de multe ori, dar le-am scris toate: cum mă simt, cum e vremea, ce flori au înflorit în curtea din spatele azilului.
Timp de doi ani, nu am primit niciun răspuns. Nici măcar un telefon. Nici măcar o vizită.
Mi-am pierdut speranța încet-încet. Fiecare zi se așternea ca o pătură grea peste mine. Nu mai visam. Nu mai așteptam. Îmi spuneam doar că asta e – bătrânețea înseamnă singurătate.
Până într-o zi.
Era o dimineață obișnuită de marți. Asistenta mi-a spus că cineva mă caută la recepție. Un bărbat. Tânăr, pe la 40 de ani. Inima mi-a tresărit. Vlad?! Oare, în sfârșit?
M-am dus cât am putut de repede, sprijinită în cadru, cu obrajii aprinși de emoție. Dar nu era Vlad.
— Mamă! a spus vocea bărbatului, și m-a cuprins într-o îmbrățișare strânsă.
M-am tras puțin să-i văd chipul.
— Alex? Tu ești?
Era băiatul pe care îl primisem în casa noastră cu ani în urmă. Cel mai bun prieten al lui Vlad, crescut de bunica lui, după ce și-a pierdut părinții. Îl iubeam ca pe propriul meu fiu. Dormea la noi, mânca cu noi, mergeam împreună în vacanțe. Dar apoi, plecase în Europa, la facultate, și cu timpul ne-am pierdut urma.
— Am venit direct de la aeroport, a zis. Am trecut mai întâi pe la casă, dar era… pustie.
— Pustie? i-am spus nedumerită.
Alex m-a privit cu o tristețe grea.
— Mamă, Vlad și Maria… nu mai sunt. Au murit într-un incendiu anul trecut. Casa a ars. Totul. Am aflat de-abia acum. Când am ajuns acolo, era doar tăcere. În poștă, am găsit zeci de scrisori… toate de la tine. Neatinse.
Am simțit cum îmi fuge podeaua de sub picioare. Deodată, toată supărarea pe Vlad s-a stins, lăsând loc unei dureri crude. L-am plâns toată ziua, cu sufletul gol. Nici n-am simțit când mi-au trecut orele. Alex a rămas cu mine, fără să plece o clipă. A tăcut cu mine, m-a ținut de mână, a fost acolo.
Când, în sfârșit, m-am liniștit, mi-a spus:
— Mamă… nu cred că locul tău e aici. Vrei să vii cu mine? Vreau să am grijă de tine.
Am izbucnit din nou în lacrimi. Cineva care nu-mi era rudă de sânge, dar pe care îl iubeam ca pe un fiu, voia să mă ia acasă.
— Ai face asta pentru mine? am întrebat printre sughițuri.
— Mamă, tu ai făcut-o pentru mine când eram doar un copil fără nimic. Fără tine, nu aș fi fost omul care sunt azi.
În seara aceea, am împachetat puținul ce-mi rămăsese. Alex m-a dus în casa lui, unde soția lui și cei trei copii m-au primit cu brațele deschise. M-au strigat „bunica” din prima clipă, fără ezitare. Acolo, în mijlocul acelei familii calde, mi-am regăsit liniștea. Și iubirea pierdută.
Ce învățăm din povestea Iuliei?
– Familia adevărată nu e întotdeauna legată de sânge. Cei care te iubesc cu adevărat… te aleg.
– Lăcomia și egoismul pot ruina legături sacre, dar bunătatea are puterea de a vindeca.
– Iar uneori, după cele mai negre nopți, viața îți trimite lumina de unde nici nu mai sperai.