De ziua ei, fiica mea nu și-a dorit o petrecere fastuoasă sau o jucărie scumpă. A visat, pur și simplu, să mănânce un burger la un restaurant pe care îl văzuse doar din stradă. Iar eu, cu toate lipsurile și grijile pe care le aveam, am vrut să-i îndeplinesc acea dorință modestă. Nici prin gând nu mi-a trecut că un chelner arogant avea să ne rușineze în fața tuturor. Și totuși, nu noi aveam să plecăm înfrânți…
Un vis simplu, dar prețios
Era o dimineață senină, cu raze calde care mângâiau bucătăria noastră modestă. Emily, fetița mea de nouă ani, stătea la masă, în fața unei clătite cu lumânări aprinse. Și-a închis ochii și a suflat cu putere, în timp ce eu o priveam cu inima strânsă. Mi-am dorit ca dorința ei să se împlinească. Dar când mi-a spus ce și-a dorit, m-a lăsat fără cuvinte.
— Vreau să mergem la Dinu’s Grill. Să mănânc acel burger mare, cu chiflă albă și cartofi crocanți. Ăla pe care-l văd mereu în vitrină…
Atât. Nu păpuși, nu excursii, nu telefoane. Doar un burger. Visul unei fetițe care trecuse de zeci de ori pe lângă acel local cu nasul lipit de geam.
Am coborât borcanul de pe frigider. Bancnote mototolite, mărunțiș adunat luni întregi. Bani pe care-i păstram pentru urgențe. Dar ce urgență mai mare poate fi decât să vezi un copil fericit?
Emoție în pași de copil
Ne-am îmbrăcat frumos. Ea purta rochița albastră cu margarete, și-am buclat părul cu răbdare, cum făcea mama mea când eram mică. Eu am ales o bluză simplă, cerceii de perle pe care nu-i scot decât la ocazii și un strop de parfum. Nu pentru mine. Pentru ea.
Mână în mână, am pornit spre restaurant. Inima îi bătea tare. La fiecare colț îmi spunea: „Chiar mergem acolo, mami?”
Am intrat în Dinu’s Grill. Atmosfera era vibrantă, mesele pline, mirosul de grătar ademenitor. Gazda ne-a condus la o masă lângă geam. Emily s-a așezat cu ochii mari, absorbind totul. Era în sfârșit în lumea visată.
Râsul care a durut
Chelnerul, un băiat de vreo optsprezece ani, s-a apropiat nepăsător. Pe ecuson scria „Vlad”. Emily a spus cu emoție:
— Aș vrea burgerul acela din meniu. E ziua mea.
Băiatul a râs scurt, cu un aer superior:
— Serios? Asta e tot ce primești de ziua ta?
Am încercat să rămân calmă.
— Da. Asta și-a dorit.
El a zâmbit batjocoritor:
— Când aveam vârsta ei, tata mi-a dat un iPhone. Apoi o mașină. Acum îmi dă restaurantul. După ce termin orele aici, e al meu.
S-a uitat la Emily cu dispreț.
— Și tu primești… un burger.
Am simțit cum mi se aprind obrajii. Emily a lăsat cartoful prăjit pe care îl ținea. Zâmbetul i s-a stins.
— Haide, plecăm, i-am spus.
Dar tocmai când ajunsesem la ușă, o voce gravă ne-a oprit.
Lecția de la proprietar
— Doamnă, vă rog să mai rămâneți o clipă.
Un bărbat înalt, cu păr alb și privire blândă, se apropiase de noi. Îmbrăcat impecabil, cu șorțul legat perfect, părea desprins dintr-o altă epocă.
— Sunt Dinu. Eu conduc acest loc. Vă rog, permiteți-mi să repar greșeala fiului meu.
Am rămas fără cuvinte. Fiul lui?
S-a aplecat spre Emily și a întrebat-o:
— A fost bun burgerul?
Ea a dat timid din cap.
— Meriți mai mult. Am să mă asigur de asta.
Apoi, fără alte cuvinte, a poruncit calm:
— Vlad, mergi în spate. Imediat.
O masă de neuitat
Ne-am întors la o masă aproape de bucătărie. În liniște. Emily nu mai era la fel. Privea în farfurie, cu degetele împreunate.
Apoi, Vlad s-a întors. Nu mai era arogant. Părea vinovat și speriat.
— Îmi pare rău. Am fost prost. Burgerul ales de tine… e un cadou minunat. Mult mai valoros decât un telefon.
Emily a murmurat:
— Chiar dacă nu e o mașină?
— Cu atât mai mult, a răspuns tatăl lui. Cadourile care contează nu sunt cumpărate. Sunt simțite.
O liniște caldă a cuprins sala. Cineva a aplaudat. Cineva a zâmbit.
O promisiune și o rază de lumină
Dinu a stat câteva clipe cu noi. Am vorbit despre viață, despre muncă, despre copii.
— Ai crescut un copil minunat, mi-a spus.
— Încerc, am răspuns. Uneori e greu…
— Dar dragostea nu e niciodată puțină, mi-a zis.
Ne-a promis că în fiecare an, de ziua ei, această cabină va fi a noastră. Mâncare din partea casei. O tradiție.
Emily a mușcat din al doilea burger cu poftă și râsul i-a revenit. Am zâmbit și eu.
Când am ieșit, Dinu ne-a condus până la ușă.
— Ne vedem la anul?
— Neapărat.
Și pentru prima oară după mult timp, am simțit că lumea nu e chiar atât de rece. Că mai există oameni care înțeleg. Și iubirea aceea simplă, sinceră, care nu are preț.