Era o după-amiază târzie de primăvară, cu lumina blândă a soarelui filtrându-se prin frunzele înmugurite ale copacilor. Ion, un băiat de 16 ani, a pășit pe ușa apartamentului vechi din cartierul Titan, ținând în brațe un bebeluș înfășurat într-o pătură subțire, de culoare bleu.
Din bucătărie, Maria, mama lui, l-a zărit prin colțul ochiului și a simțit cum sângele i se oprește în vine. A lăsat lingura din mână, a dat deoparte cratița cu ciorbă și a alergat spre el.
— Ion! Ce faci cu copilul ăsta?!, a întrebat cu vocea tremurândă, privind când la băiat, când la bebeluș.
Ion părea transfigurat – nu speriat, ci mai degrabă hotărât. Ochii lui, de obicei visători, erau acum fermi.
— Mamă… era în parc. Singur. Pe o bancă, lângă leagăne. Am stat câteva minute bune, m-am uitat în jur, dar nu era nimeni. Se întuneca… așa că l-am luat. Nu puteam să-l las acolo.
Maria a rămas câteva secunde în tăcere, uitându-se la chipul copilului adormit. Apoi a ridicat telefonul și a sunat imediat la poliție.
Când au sosit agenții, Ion le-a explicat totul: cum ieșise să se plimbe, cum îl văzuse pe bebeluș singur, cum a așteptat, temându-se că poate mama e undeva aproape. Dar n-a apărut nimeni.
Agentul Dănilă, un bărbat solid, trecut de 40 de ani, cu o privire severă, l-a privit lung. Ion s-a încordat. A simțit că urmează o mustrare, poate chiar o acuzație.
— Știu ce ai făcut, a spus polițistul. Și ai făcut ce trebuia.
Ion a rămas pe loc, cu respirația tăiată. Apoi a simțit cum îi coboară o ușurare grea peste umeri. Maria l-a prins ușor de braț, mângâindu-l, fără cuvinte.
— Va trebui dus la spital, a continuat agentul. Un control de rutină, să ne asigurăm că e bine. Și vom anunța Protecția Copilului. Nu avem, deocamdată, nicio sesizare despre un copil dispărut. Dar asta nu înseamnă că nu va apărea.
Ion a strâns mai tare păturica, privind fața liniștită a copilului. Nu știa de ce, dar simțea o legătură ciudată, de parcă acel suflet micuț îl alesese pe el.
— Pot să merg cu voi? întrebă el. Vreau doar să fiu sigur că e în regulă.
Agentul a aprobat din cap, iar Maria a decis să-i urmeze cu mașina vecinului de la etajul doi, căci troleul nu era o opțiune acum.
La spital, copilul a fost consultat cu grijă de o echipă calmă și bine pregătită. Un medic cu ochelari și voce blândă a venit la ei în salon.
— E perfect sănătos. Doar flămând. Și, poate, un pic speriat.
Ion s-a sprijinit de perete și a închis ochii o secundă, simțind cum tensiunea zilei se risipește.
Puțin mai târziu, în salon a intrat o femeie elegantă, îmbrăcată simplu, dar sobru. Se prezentă ca fiind doamna Radu, de la Protecția Copilului. Avea în priviri o blândețe amestecată cu oboseala celor care văd prea multe povești triste.
— Ai făcut un gest rar, Ion. Să știi că nu mulți ar fi procedat așa. Copilul e norocos că te-a întâlnit.
— A fost anunțată vreo dispariție? a întrebat el, încă sperând că totul e o neînțelegere.
— Din păcate, nu.
Ion a privit în gol, cu un nod în gât. Maria s-a uitat la el și a știut ce urmează.
— Mamă… crezi că putem să-l ținem la noi, măcar o vreme?
Maria s-a înroșit. Avea două ture de noapte pe săptămână, făcea cu greu față cheltuielilor, iar Ion era încă la liceu. Dar privind în ochii fiului ei, a văzut pentru prima dată ceva profund: maturitate.
— Nu pot promite nimic, spuse doamna Radu. Dar putem discuta despre un plasament temporar, dacă vă doriți cu adevărat. Vom face verificări, bineînțeles.
În zilele ce-au urmat, Maria și Ion s-au trezit într-o rutină nouă, obositoare, dar plină de sens. Bebelușul fusese botezat Ilie de cei de la centru. Și, fără să-și dea seama, Maria începuse să i se adreseze cu același nume, în timp ce Ion îl plimba în brațe prin apartament, fredonând melodii vechi de la tataie.
Au urmat anchete, vizite, hârtii, emoții. Dar totul părea să se îndrepte într-o direcție bună… până într-o după-amiază, când Maria a primit un telefon.
— Am găsit-o pe mama biologică a lui Ilie, a spus doamna Radu.
Era o tânără de doar 19 ani. Fusese victima unei relații toxice, fusese izgonită de familie, și lăsată de izbeliște cu un copil nou-născut. Îl abandonase nu din nepăsare, ci din disperare. Acum, cu ajutor, încerca să se redreseze.
— Vrea să-și recupereze fiul. Are consiliere, locuință provizorie și suport. Dar procesul va fi gradual, i-a explicat doamna Radu.
Maria și Ion au înțeles. Nu era ușor, dar nici nu era corect să oprească un copil de la a-și cunoaște mama, dacă aceasta era pregătită cu adevărat.
După câteva luni, Ilie a fost reunit cu mama sa. Vizitele lui Ion și Maria au continuat o vreme – ca prieteni apropiați, ca sprijin.
Într-o zi de vară, în drum spre casă, după ce l-au văzut pe Ilie alergând prin apartamentul modest al mamei lui, Maria a rostit încet:
— Ești un om bun, Ion. Și sunt tare mândră de tine.
Băiatul nu a răspuns imediat. S-a uitat pe geam, la blocurile gri care treceau pe lângă mașină. Și-a pus mâna pe mâna mamei sale și a zâmbit. Nu avea nevoie de mai mult.