Era o seară senină de iunie, cu miros de soc și cer limpede. Lena, îmbrăcată într-o rochie albastră, se rotea în fața oglinzii din holul casei. Râdea, își aranja părul și se învârtea ca o fetiță care visa să devină femeie. Olga, mama ei, tocmai scotea din cuptor o plăcintă cu cremă de vanilie, iar Nicolae, tatăl, o privea în liniște și simțea că în acea clipă avea tot ce și-ar fi putut dori vreodată de la viață.
Nimeni nu avea să bănuiască că aceea urma să fie ultima lor seară împreună.
Lena a plecat la petrecerea de absolvire și n-a mai revenit acasă.
Au urmat zile de căutări disperate, declarații la poliție, lacrimi, nopți nedormite și speranțe care se stingea cu fiecare răsărit. Olga s-a închis în casă, refuzând să renunțe la gândul că fiica ei se va întoarce. Nicolae a îmbătrânit brusc. Zilele treceau, apoi lunile, apoi anii. Și tăcerea a devenit un membru în plus al familiei lor.
Trecuseră douăzeci și doi de ani.
Era o zi mohorâtă de toamnă, iar Nicolae urcase în pod să caute o pătură veche. Între cutii cu lucruri uitate, a descoperit un album vechi de fotografii, acoperit de praf. L-a deschis încet, cu o strângere de inimă. Erau poze cu Lena: copilărie, serbări școlare, excursii la munte, zile obișnuite cu zâmbete. Dar, spre sfârșit, o fotografie l-a făcut să înghețe.
Lena, adultă, cam de treizeci de ani, stătea în fața unei cabane din lemn, cu munții în spate. Pe spatele fotografiei, un mesaj scurt, dar copleșitor: „2002. Sunt în viață. Iartă-mă.”
Nicolae a coborât albumul tremurând și i l-a arătat Olgăi. Femeia a luat poza cu degetele fragile, a dus-o aproape de ochi și a rostit doar atât:
— E ea. E Lena noastră…
A doua zi, Nicolae a pornit într-o călătorie lungă. După ore de căutări online, găsise un hotel cu acel peisaj, undeva într-un sat de munte din Kârgâzstan. Nu a ezitat. A făcut bagajul, a retras economiile și a plecat.
Hotelul era real. Poarta din lemn, numele pe firmă, totul era acolo.
— Mă scuzați… O cunoașteți pe Lena Nicolaev? A locuit aici, poate, acum mulți ani?
Femeia de la recepție l-a privit lung.
— Sunteți tatăl ei?… A lăsat ceva pentru dumneavoastră. Numai dacă veneați personal.
I-a întins un plic îngălbenit. Pe el scria simplu: „Pentru tata.”
Nicolae a rupt sigiliul și a citit cuvintele fiicei sale:
„Tată,
Dacă citești asta, înseamnă că am fugit. Nu de tine. Ci de rușine, de greșelile mele. Am ales prost. Am fost slabă. Dar am supraviețuit.
Am un fiu. Îl cheamă Artiom. E bun, e blând. Nu te cunoaște.
Am vrut să scriu. De atâtea ori. Dar nu am avut curajul.
Dacă ai venit, înseamnă că ai iertat. Sunt în satul vecin.
Te rog, găsește-mă.
L.”
Femeia de la recepție a zâmbit cald:
— Vreți să o chem?
Nu a apucat să răspundă. O femeie se apropiase deja, cu pași ezitanți. Era Lena. Privirea ei, timidă, căuta un punct de sprijin. Ochii lui Nicolae s-au umplut de lacrimi.
— Tată?
Și în acel moment, cu ani întregi de distanță între ei, s-au regăsit într-o îmbrățișare mută, care spunea totul.
— Iartă-mă… — a șoptit ea.
Anii care au urmat au fost plini de reconstrucție. Lena s-a întors acasă. Artiom, fiul ei, i-a spus „bunicule” lui Nicolae încă din prima zi. Olga a început din nou să planteze flori în fața casei.
Pe ultima pagină a albumului vechi, Artiom a lipit o poză cu întreaga familie. Dedesubt, a scris:
„Familie înseamnă să te regăsești. Chiar și după două decenii.”
Într-o dimineață de vară, Lena curăța legume pe verandă. Artiom, agitat, întreba:
— Bunicule, e adevărat că ai condus tractorul cel mare?
— Adevărat! Și eram cel mai bun!
Lena zâmbea. Nu trecea zi fără ca vreo întrebare să aducă înapoi o poveste.
Într-o zi, Olga a găsit în pod un jurnal vechi, cu coperți de piele. Era al Lenei.
„Am dormit pe jos, am împărțit o cameră cu o bătrână și patru pisici. Mă simțeam moartă. Dar când l-am născut pe Artiom, am simțit că pot trăi din nou.”
Când Artiom avea zece ani, un bărbat a bătut la ușa lor. Era Stanislav — o figură din trecut.
— Am cunoscut-o pe Lena… în 1990. Vreau doar să știți că n-am uitat. Îmi pare rău.
Lena l-a privit tăcută. Apoi a spus:
— Te-am iertat. Dar nu pentru tine. Ci pentru mine. Ca să pot merge mai departe.
După plecarea lui, liniștea s-a așternut peste casă ca o binecuvântare.
Anul Nou i-a prins toți patru în jurul mesei. Artiom, care acum avea propriul aparat foto, începuse să creeze un nou album: cu pescuitul cu bunicul, plimbările prin pădure, râsetele din bucătărie.
Pe ultima poză a scris:
„Familie nu sunt cei care rămân. Ci cei care se întorc.”
Când Artiom a împlinit cincisprezece ani, mergea prin sate abandonate, fotografia leagăne ruginite, case goale. Spunea că vrea să captureze urmele vieții.
Lena preda literatură, elevii o iubeau. Nicolae, deși îmbătrânit, era plin de viață. Olga păstra mereu o ceșcuță cu ceai cald pe masă, pentru oricine ar fi venit cu o poveste.
Dar timpul, cu răbdarea lui tăcută, își urmează mereu drumul.
Într-o zi de primăvară, Nicolae s-a stins. Lângă pat, o poză cu Lena la bal, îmbrăcată în rochia albastră.
Pe spate, un mesaj scris de Artiom:
„Tu m-ai învățat să-mi amintesc. Mulțumesc, bunicule.”
Artiom a ajuns student la Universitatea din București. Studia jurnalism și fotografie. Trimitea scrisori acasă, toate începând la fel:
„Mamă, mi-e dor. Îmi amintesc.”
Într-o zi, răscolind podul, a găsit o scrisoare veche, fără semnătură. Pe plic scria: „1990”.
Era scrisă chiar în ziua dispariției:
„Dacă citești asta, înseamnă că am plecat. Nu mă căuta. Mă voi întoarce când voi fi demnă de iertare.”
În 2026, Artiom a publicat o carte – „Album foto”.
Un mozaic de fotografii, scrisori, fragmente din jurnale, confesiuni. O poveste adevărată despre durere, regrete, iubire și iertare.
Cititorii au fost copleșiți.
La o lansare, Lena a urcat timid pe scenă și a spus doar atât:
— Vă mulțumesc că vă amintiți. Atât timp cât cineva își amintește, trăim.
Și atunci am înțeles:
Nimeni nu dispare cu adevărat. Devine amintire, vânt, lumină printre frunze.
Și dacă îți amintești… e acolo. Mereu.