Când l-am invitat pe fratele meu, Radu, împreună cu soția și copiii lui, să stea la mine pentru un weekend, speram să refacem legăturile de familie. Îmi imaginam seri liniștite, râsete în jurul mesei și povești din copilărie. În schimb, ce am primit a fost o lecție dureroasă despre cât de puțin mă prețuiau… până într-un moment neașteptat.
Am crescut mereu în umbra lui Radu. Cu doi ani mai mare decât mine, era genul de copil care reușea mereu să atragă toată atenția. Dacă el spunea o glumă, toată lumea râdea. Dacă eu spuneam ceva, abia dacă se uita cineva spre mine. Mama punea desenele lui strâmbe pe frigider, în timp ce lucrările mele colorate cu grijă ajungeau uitate într-un sertar.
Tata îl lăuda în gura mare la fiecare 10 luat la școală, dar când eu veneam cu rezultate excelente, îmi zâmbea absent: „Bravo, dragă mea.” Atât. Nu eram geloasă, doar tânjeam să fiu văzută. Radu era steaua, iar eu fundalul pe care el strălucea.
Anii au trecut, el a primit sprijin pentru tot ce făcea, iar eu m-am descurcat singură. Și totuși, nu am încetat niciodată să-mi doresc o relație autentică cu fratele meu. După ce s-a căsătorit cu Irina și au avut doi copii, părea că s-a maturizat. Părea.
Într-o seară, m-am gândit să-i invit la mine pentru un weekend. Voiam să ne apropiem. L-am sunat cu emoții, dar Radu a fost surprins de plăcut.
„Copiii te tot întreabă de mătușa lor,” mi-a spus. „O escapadă ne-ar prinde bine.”
Am început pregătirile imediat. Curățenie generală, cumpărături, am sunat-o pe mama să-mi dea rețeta ei de friptură cu sos de vin, preferata lui Radu. Am ales activități pentru copii, am cumpărat plăcinta cu mere de la brutăria unde mergeam în copilărie.
Când au sosit, i-am primit cu brațele deschise. Irina mi-a zâmbit sincer, copiii au început să alerge prin casă, iar Radu… s-a prăbușit direct pe canapea. Am simțit un ușor disconfort, dar l-am ignorat. Eram fericită.
Mama trebuia să sosească mai târziu. Când am adus-o de la aeroport, părea extenuată. Am rugat-o să se întindă în camera de oaspeți și să se odihnească. Apoi am început să gătesc. Trei ore în bucătărie, fără pauză.
Friptură rumenită perfect, piure cremos, fasole verde, pâine proaspătă și plăcintă cu mere. Totul era exact cum îmi aminteam de mesele din copilărie. Eram mândră.
„Gata masa!”, am strigat cu entuziasm, dar nimeni n-a venit.
Am repetat chemarea. Nimic.
Radu era tot pe canapea, cu ochii lipiți de televizor. Irina râdea la videoclipuri pe telefon. Copiii erau adânciți în tablete. Parcă eram invizibilă.
M-am așezat singură la masă. Mâncarea era delicioasă, dar gustul amar al indiferenței îmi strica pofta. Speram că măcar mama va simți bucuria cu care pregătisem totul, dar ea încă se odihnea.
După douăzeci de minute, m-am dus în sufragerie.
„Vine cineva să mănânce?” am întrebat, cu vocea tremurândă.
„Mai încolo, terminăm meciul,” a răspuns Radu, fără să se întoarcă.
„Sunt ocupată,” a spus Irina, nici măcar nu m-a privit.
Niciun copil nu s-a mișcat.
Am simțit furia urcându-mi în gât, ca un nod vechi, nespus. M-am întors în bucătărie, m-am uitat la masa plină și am început să arunc totul. Friptura, garnitura, tot. Mâinile îmi tremurau.
„Ce faci?”, a venit Radu după mine. „De ce arunci mâncarea?”
M-am întors către el cu ochii în lacrimi.
„Pentru că m-am chinuit ore întregi și nu v-a păsat. M-ați ignorat. Ca întotdeauna.”
Tocmai atunci, ușa camerei de oaspeți s-a deschis. Mama a apărut în prag, sprijinindu-se de tocul ușii, dar cu privirea mai limpede decât oricând.
„Radu,” a spus ea calm, dar ferm. „Sora ta nu e servitoarea ta.”
Radu a clipit surprins. A deschis gura, dar mama l-a oprit cu un gest.
„Am auzit totul. Ea a muncit din suflet pentru voi, iar voi nici măcar nu v-ați sinchisit. Dacă mai vrei vreodată să fii primit în casa ei, îți iei familia și gătiți împreună altă cină. Acum.”
Irina și copiii au apărut în ușă, iar când au văzut chipul serios al mamei, n-au comentat. Radu a mormăit un „Scuze…” și s-a apucat să curețe.
Eu m-am prăbușit în brațele mamei.
„Îmi pare rău, draga mea,” mi-a șoptit. „Ar fi trebuit să te apăr mai devreme.”
Mai târziu, în timp ce făceam paste împreună, Radu s-a apropiat.
„Ai dreptate. Am fost egoist. Am fost mereu. Dar vreau să schimb asta. Îmi pare rău.”
Am dat din cap. Nu era o vindecare completă, dar era un început.
Și pentru prima dată în viața mea, simțeam că poate, doar poate, relația noastră de frați avea o șansă reală să devină ceea ce n-a fost niciodată.