Am cheltuit fiecare leu pe care îl economisisem în ultimii ani pentru un singur vis: să-i ofer Anei, femeia pe care o iubeam, darul perfect de nuntă – casa de la malul lacului, unde își petrecuse copilăria. Locul unde se simțea în siguranță, unde fusese cu adevărat fericită. Doar că n-a mai apucat să afle ce-i pregătisem. Cu doar trei săptămâni înainte de nuntă, Ana a rupt logodna și a dispărut din viața mea, fără să știe nimic despre cadoul care o aștepta.
Ne știam din adolescență, dar proveneam din lumi complet diferite. Ea crescuse într-o vilă superbă, cu vedere la lac, alături de bunicii ei, oameni calzi și respectați în comunitate. Eu locuiam cu părinții într-o rulotă din marginea orașului, într-un cartier uitat de lume. Eram colegi de liceu, dar cu vieți paralele.
Ani mai târziu, când m-am întors acasă după ce tatăl meu a fost diagnosticat cu cancer, am revăzut-o pe Ana. Era asistentă la spitalul din oraș și l-a avut în grijă chiar pe tata. Am fost surprins cât de repede s-a reaprins o legătură între noi. O cafea după tură, o cină simplă, o plimbare pe malul lacului — și dintr-odată, viața mea începuse să capete din nou culoare.
Fără să îmi dau seama, făceam naveta între București și orașul natal doar pentru a-i fi alături tatălui meu… și pentru a fi cu ea. Când el a fost declarat în remisie, a venit momentul unei decizii. Să mă întorc la cariera mea de succes din capitală sau să rămân lângă Ana? Alegerea n-a fost deloc grea. Am ales ea.
Ne-am mutat împreună, mi-am găsit un job local în publicitate, iar ea lucra în continuare la spital. Vorbeam des despre viitor. Despre copii, vacanțe, casa visurilor noastre. Dar într-o seară, stând pe ponton, Ana a rostit ceva ce mi-a rămas adânc în suflet:
„Mi-aș dori ca, într-o zi, să stăm în casa bunicilor mei, pe verandă, și să ne privim copiii jucându-se pe malul lacului. Acolo m-am simțit cu adevărat acasă.”
După moartea bunicilor, casa fusese vândută în grabă de rudele ei, și ajunsese la niște necunoscuți care au vopsit-o galben — o culoare pe care Ana o ura. Dar visul ei rămăsese viu.
Când i-am cerut mâna pe același ponton unde îmi povestise despre acel vis, am început în taină și o altă misiune: să recuperez acea casă.
Șansa a apărut cu doar trei luni înainte de nuntă. Casa a fost listată din nou, iar eu nu am stat pe gânduri. Am vândut tot ce aveam de valoare, mi-am golit contul de economii și am cerut sprijinul părinților. Tata a prins putere și m-a ajutat personal cu renovările. Am refăcut casa cu grijă, aducând înapoi culoarea albă originală și obloanele albastre pe care Ana le iubea.
Voisem ca în seara cinei festive, înainte de nuntă, să-i ofer cheile și să-i spun: „Visul tău e real.” Nu am mai avut ocazia.
Cu o săptămână înainte de acel moment, Ana a plecat la Miami pentru petrecerea burlăcițelor. „Doar fetele,” mi-a spus zâmbind. N-am bănuit nimic. Când s-a întors, era schimbată. Rece. Absentă.
Două săptămâni mai târziu, m-a privit în ochi și mi-a spus printre lacrimi: „Nu pot să mă căsătoresc cu tine.” Am încercat să înțeleg, să o conving, să o liniștesc. Dar nu a vrut.
Am aflat mai târziu că în acel weekend îl revăzuse pe fostul ei iubit, cel din liceu. Jake. Și că s-au apropiat din nou.
Trei săptămâni după ce a anulat nunta, Ana s-a mutat în Florida. Peste șase luni, pe rețelele de socializare, a apărut o poză cu ea și Jake, în rochii și costume albe, pe o plajă însorită.
Casa pe care o pregătisem pentru dragostea vieții mele stătea goală. Timpul trecea, dar eu nu puteam să o vând. Era mai mult decât o casă. Era dovada unui vis în care am crezut, chiar dacă s-a sfârșit.
Așa că am decis să rămân. Am mobilat-o, am plantat flori în curte, am organizat cine cu prietenii. Era liniștea de care aveam nevoie pentru a mă regăsi. Și am făcut-o. Liniștit, împăcat, cu o viață nouă construită chiar în casa care trebuia să fie începutul nostru.
Timpul a trecut, am devenit gazda perfectă pentru rude și prieteni. Oamenii veneau des, mai ales vara. Cumnata mea a folosit o poză făcută pe ponton pentru felicitările de Crăciun și a scris: „Căsuța de la lac a lui Dan — refugiul perfect.”
N-am dat prea multă importanță… până în dimineața dinaintea Anului Nou. Când am văzut două siluete familiare apropiindu-se de ușă: mama și sora Anei.
„Putem vorbi?” m-a întrebat mama ei, cu o voce tremurată.
Am stat în sufragerie, printre mirosuri de lemn lăcuit și tăceri lungi. Apoi au spus-o direct: voiau să cumpere casa. „Pentru Ana,” au adăugat. Mi-au oferit o sumă peste valoarea pieței. Le-am refuzat politicos.
„E casa mea acum,” le-am spus. „Și așa va rămâne.”
Câteva zile mai târziu, am primit un mesaj de la Ana.
„Chiar o să fii așa de meschin? Familia mea are dreptate. Ai luat casa doar ca să te răzbuni.”
„Nu. Am cumpărat-o pentru tine. Dar am păstrat-o pentru mine. Pentru că am avut nevoie de ea ca să mă refac.”
Au urmat zile în care familia ei a răspândit povești pe internet. Despre cât de nemilos sunt, despre cum le-am „furat” casa. Dar adevărul era altul.
Nu am păstrat acea casă ca să rănesc. Ci ca să continui. Să merg mai departe cu viața mea. Și să clădesc ceva frumos din ruinele unei iubiri pierdute.
Tu ce ai fi făcut în locul meu?