În loc să sorb un pahar de vin cu soțul meu pe o terasă însorită din Santorini, îmi strângeam bagajele cu mâinile tremurând. Planificasem totul pentru a zecea aniversare — până la cel mai mic detaliu. Hotel cu vedere la mare, piscină infinity, restaurante rezervate cu luni în avans. A fost visul meu pentru noi… distrus de un simplu mesaj.
„Hei, iubito, mama e devastată din cauza unor probleme la firmă. Am decis s-o duc o săptămână în Bahamas ca să-și revină. Aniversarea noastră poate aștepta. Ne vedem când mă întorc.”
Am crezut că nu înțeleg bine. M-am uitat din nou la ecran, apoi la rochia albastru-marin cumpărată special pentru prima seară pe insulă. Încă avea eticheta pe ea.
L-am sunat, iar el mi-a răspuns senin, de parcă îmi explica ce a luat la prânz. Era deja la aeroport, pe punctul de a se îmbarca.
„Mama are nevoie de mine, Rachel. Nu te enerva, vom merge altă dată. Tu ești mereu atât de înțelegătoare…”
Am închis. Nu știu cum, dar am închis. Și în timp ce stăteam în tăcere, cu bagajul gata și cu inima frântă, telefonul a vibrat din nou.
Era mama mea: „Am luat copiii! Sunt entuziasmați pentru weekendul cu bunica! Voi distrați-vă!”
Mi-a trecut un gând prin minte. Un gând nebunesc… dar care devenea din ce în ce mai tentant.
Am sunat la compania aeriană. Biletul meu era încă valabil. Hotelul? Tot pe numele meu. Totul era pregătit.
Am derulat contactele și m-am oprit la un nume: Vlad – fratele celei mai bune prietene ale mele. Recet divorțat, plin de umor, și mereu atent. Îmi amintisem cum, într-o discuție, spunea că ar da orice să vadă Grecia.
„Întrebare nebună: vrei să vii cu mine în Santorini mâine dimineață? Totul plătit. Poveste lungă.”
Răspunsul a venit rapid: „Serios?! Am concediu și chef de plecare. Zici doar unde și când!”
Douăzeci și patru de ore mai târziu, eram cu Vlad pe terasa camerei noastre cu vedere la Marea Egee. Cerul părea pictat, iar aerul mirosea a mare și a libertate.
„Pentru cel mai idiot soț și cea mai inspirată răzbunare,” a spus el, ciocnind paharul meu de vin.
În cele câteva zile petrecute pe insulă, Vlad a fost atent, prezent, amuzant. Nu mi-a cerut explicații. Doar m-a încurajat să râd, să respir, să mă regăsesc.
Într-o seară, pe fundalul unui apus aurit, am încărcat pe Instagram o poză cu noi doi, zâmbind în fața unei priveliști spectaculoase. Sub ea am scris doar: „Unele planuri sunt făcute să fie trăite. Chiar și atunci când se schimbă.”
Nu a durat mult până la reacție. La 3 dimineața, am primit o avalanșă de mesaje de la Brian:
„CINE E TIPUL?”
„DE CE EȘTI ÎN SANTORINI??”
„RĂSPUNDE!!!”
Am închis telefonul. M-am întors pe partea cealaltă și am adormit cu un zâmbet.
Când ne-am întors, Brian ne aștepta la aeroport, nervos și uluit. Ochii i s-au mărit când m-a văzut alături de Vlad.
„Nu pot să cred că ai făcut-o… Ai plecat cu alt bărbat?!”
„Așa cum ai plecat tu cu mama ta, în loc să fii lângă soția ta în cea mai importantă sărbătoare din viața voastră.”
Vlad ne-a salutat politicos și m-a privit zâmbind: „Mulțumesc pentru o vacanță de neuitat. Sper să mai repetăm.”
Brian, cu buzele încleștate, m-a întrebat: „Ai dormit cu el?”
L-am privit direct. „Nu. Dar faptul că asta e prima întrebare pe care mi-o pui, spune totul despre încrederea ta în mine.”
A tăcut.
„Știi care e diferența, Brian? Că eu m-am dus în vacanța pe care am planificat-o împreună. Tu ai ales pe altcineva. Eu doar am ales să nu mă las umilită.”
L-am privit pentru prima oară cu claritate. Nu cu furie. Nu cu tristețe. Ci cu o liniște apăsătoare. Îi înțelegeam acum limitele. Și nu-mi mai era teamă de ele.
„Ce facem acum?” a întrebat el, nesigur.
„Acum… eu mă duc să iau copiii de la mama. Și tu comanzi mâncare la pachet. N-am de gând să gătesc după un zbor de opt ore.”
„Îmi pare rău, Rachel.”
„Și mie mi-a părut rău. Ani de zile. Dar știi ce? Nu mai îmi pare.”
Am pornit spre ieșire, dar m-am întors o clipă: „Ah, și data viitoare când faci planuri… poate că ar trebui să mă incluzi în ele. Căsătoria e o echipă. Nu un one-man show.”
Zâmbetul cu care am plecat a fost cel mai sincer pe care l-am avut în ani. Nu pentru că m-am răzbunat. Ci pentru că, în sfârșit, mă alesesem pe mine.