Nu plănuisem deloc să ies din casă în ziua aceea. Era vineri după-amiază, ploua mărunt, iar cerul părea că se scurge în nuanțe de gri peste acoperișuri. Dar borcanul meu cu cafea era gol, și asta era o urgență pe care niciun confort nu putea s-o amâne. Mi-am tras un hanorac peste tricoul larg, mi-am prins părul la repezeală și am pornit spre supermarketul din colțul străzii, fără să știu că urma să ies de acolo cu mai mult decât cafea.
Pe culoarul cu conserve am zărit o bătrână slăbuță, adunată în sine, cu un palton vechi și o căciulă verde decolorată, care părea să-i alunece ușor de pe cap. Coșul ei conținea doar câteva produse – ouă, o pâine, o conservă de tăiței. Părea obosită, pierdută printre rafturi. Lângă ea stătea un băiat de la pază, tânăr și neliniștit, cu brațele încrucișate și privirea aspră.
— Doamnă, ați luat fructe fără să le treceți pe la casă, a spus el, apăsat.
— Nu mi-am dat seama că le aveam în plasă… îmi pare rău, a murmurat femeia, cu o voce stinsă ca o pagină veche uitată în soare.
Nu m-am gândit prea mult. M-am apropiat și, fără ezitare, am spus:
— Le achit eu. Și restul cumpărăturilor.
Băiatul a dat să răspundă, dar eu aveam deja cardul în mână. I-am pus și niște banane și o cutie de fulgi de ovăz în plasă, din proprie inițiativă. Odată ieșite din magazin, vântul s-a întețit, iar bătrâna s-a oprit chiar după ușă, sprijinindu-se ușor de geam.
— Ești un om bun, mi-a spus. N-am nimic să-ți ofer… doar asta.
Și mi-a pus ceva în palmă. Un inel vechi, de aur, cu o piatră verde, adâncă și misterioasă. Imediat ce l-am atins, mi s-a părut ciudat de familiar.
— Parcă l-am mai văzut…, am spus încet.
— Nu-mi amintesc exact de unde l-am luat, a zis ea, dând din umeri.
Am ajuns acasă cu o senzație ciudată, ca și cum universul îmi aruncase o piesă dintr-un puzzle vechi. Am stat pe marginea patului, răsucind inelul între degete. Părea să aibă o poveste. Una pe care o uitasem. Sau poate una care mă alesese pe mine să o aflu.
Am urcat pe scaun și am scos o cutie prăfuită de pe raftul dulapului. În ea, am găsit bucăți dintr-o viață uitată: bilețele, fotografii îngălbenite, amintiri lipite cu bandă veche. Iar printre ele… o fotografie care m-a făcut să încremenesc.
Era o poză cu mine și Earl, fostul meu soț, în fața casei noastre. Zâmbeam, iar în plan secund se vedea o bătrână. O rudă de-a lui. Pe degetul mic… exact același inel.
A fost ca un trăsnet. Am știut că trebuie să vorbesc cu Earl.
Duminică după-amiază, m-am urcat în mașină cu inelul în buzunar și emoțiile în gât. Earl a deschis ușa îmbrăcat în aceeași cămașă de flanelă veche, cu barba mai albă și ochii la fel de profunzi.
— Claire? Ce cauți aici?
— Nu e despre noi. Nu chiar. Pot intra?
Mi-a făcut loc în tăcere. Mirosul casei lui era familiar: lemn, detergent, cafea reîncălzită.
Am scos inelul și i l-am întins.
— Îl recunoști?
A luat bijuteria cu delicatețe.
— Da… da, seamănă cu inelul bunicii mele. Sau poate al surorii ei, Betty. O pot întreba. E aici. Locuiește cu mine.
Am rămas fără replică. Nu știam că o adusese la el. Dar înainte să pot reacționa, m-a condus în camera de oaspeți.
Norma stătea în pat, învelită într-o plapumă groasă. Părea fragilă, dar ochii ei, limpezi ca un lac de munte, s-au luminat când a văzut inelul.
— Dumnezeule…, a șoptit ea, atingând piatra cu vârful degetelor. Ăsta e inelul lui Betty. L-a vândut acum mulți ani, când a rămas singură și înglodată în datorii. L-am căutat peste tot. Dar n-a mai apărut niciodată… până acum.
I-am povestit cum l-am primit de la necunoscuta din supermarket. Norma a zâmbit slab și mi-a prins mâna.
— Poate că trebuia să ajungă la tine pentru a se întoarce acasă. Ai fost puntea.
Lacrimile i-au umplut ochii, dar nu au căzut. Erau doar acolo, ca o confirmare tăcută că viața mai are surprize.
După aceea, am stat cu Earl pe verandă. Cerul era portocaliu, iar leagănul din lemn scârțâia ușor.
— N-a fost nevoie să faci asta, mi-a spus. Mulți n-ar fi făcut-o.
— Nu sunt ca mulți, i-am răspuns.
S-a uitat la mine, lung. Apoi, vocea i s-a înmuiat:
— N-am încheiat lucrurile cum trebuia… Și am regretat.
— Și eu. Am spus lucruri grele. Dar poate… ne-am grăbit. Poate ne meritam o a doua șansă. Mai calmă. Mai atentă.
— Fără promisiuni, a zis el.
— Doar încercăm, am zâmbit.
Și în acea liniște caldă, printre umbrele serii, ceva pierdut s-a regăsit. Poate nu doar un inel. Poate și noi.
Te-a emoționat această poveste? Dă mai departe! Poate că și alții au nevoie să-și regăsească speranța.