Casa tatălui meu era tot ce-mi mai rămăsese din el. După ce a pierdut lupta cu cancerul, am păstrat acel loc ca pe o relicvă — fiecare podea scârțâind în amintirea lui, fiecare perete păstrând umbrele poveștilor de seară din copilărie. Era moștenirea mea. A lui și a mea.
Însă, la scurt timp după înmormântare, mama și-a făcut apariția la ușă cu două valize și o privire plină de așteptări. Am acceptat-o fără să pun întrebări, gândindu-mă că durerea pierderii ne va apropia. M-am înșelat.
De la început, mama s-a comportat ca și cum casa i s-ar fi cuvenit de drept. Ignora faptul că în testament, tata îmi lăsase 90% din tot, inclusiv casa. Ea și fratele meu primiseră doar câte 10.000 de dolari. Era furioasă. Și îmi purta pică pentru o decizie care nu fusese a mea.
Totul a explodat într-o zi mohorâtă de mai, când ușa s-a trântit iar în hol au apărut, neinvitați, Tyler și soția lui, Adina, cu brațele pline de bagaje.
— Surpriză! a spus fratele meu, zâmbind. Contractul nostru de închiriere a expirat. Și… hei, casa asta are destul loc pentru toți, nu?
Am simțit cum sângele îmi îngheață. Nici măcar nu mă întrebaseră. Mama, în schimb, le zâmbea larg și le arăta camerele.
— Voi nu vă mutați aici, am zis scurt.
— Ba da, a replicat mama. Am decis că e mai bine așa. Suntem o familie, trebuie să fim împreună.
Au ignorat orice protest. M-am trezit brusc înconjurată de oameni care mă tratau ca pe o servitoare într-o casă care era, de fapt, a mea.
Timp de două luni, am trăit un coșmar. Nu plăteau nimic, nu ajutau la treburile casei, și mâncarea dispărea în mod constant din frigider. Eu munceam și învățam, iar ei se comportau ca și cum le-aș fi fost datoare cu totul.
Lucrurile au luat o turnură și mai urâtă când Adina a anunțat cu un zâmbet triumfător că e însărcinată.
— Așa că… nu plecăm prea curând, a adăugat, trăgându-mă subtil deoparte.
Sarcina a devenit scuza perfectă pentru orice abuz. Eram trezită la 5 dimineața să-i cumpăr Adinei McMuffin-uri. Dacă întârzia mâncarea, deveneam ținta reproșurilor. Dacă refuzam, eram „fără inimă”.
De ziua mea, prietena mea Zoe mi-a adus prăjiturele de ciocolată, preferatele mele. Le-am lăsat acasă, rugând-o pe mama să-mi păstreze măcar una. Când m-am întors de la job, toate erau dispărute. Adina le mâncase „pentru că avea poftă”. Nimeni nu și-a cerut scuze.
În acea noapte, am cumpărat un frigider mic pe care l-am pus în dormitorul meu. Dimineața următoare am aflat că mama folosea cheia de rezervă pentru a o lăsa pe Adina să-mi cotrobăie prin cameră. Când am protestat, am fost certată.
— Familia nu se încuie între ei! mi-a spus mama.
— Dar nici nu se tratează cu atâta lipsă de respect, am răspuns eu, cu vocea tremurând.
Totul a explodat într-o joi seară. Ajunsesem acasă flămândă, obosită, și în sfârșit îmi pregătisem o porție de paste cu ciuperci — rețeta preferată a tatălui meu. Am primit un telefon urgent și am lipsit din bucătărie doar câteva minute. Când m-am întors, Adina îmi mânca din farfurie.
— Mi-era foame, mi-a zis fără nicio urmă de regret.
— N-ai mâini? Fă-ți singură de mâncare!
A izbucnit în plâns și, în câteva secunde, Tyler și mama au intrat urlând la mine că sunt o egoistă, o nesimțită, că tata s-ar fi rușinat de mine.
— Să ieși din casă și să nu te întorci până nu-ți ceri scuze! a strigat Tyler.
Am încremenit. Ei chiar încercau să mă dea afară din casa pe care tata mi-o lăsase. Era picătura care a umplut paharul.
Am urcat în cameră și l-am sunat pe unchiul meu, fratele tatălui meu. I-am povestit totul cu lacrimi în ochi.
— O vând. O vând ție, unchiule. Dar fă-i să plece.
— Mă ocup eu, a zis cu fermitate.
În mai puțin de 24 de ore, actele erau pregătite. Am intrat în sufragerie unde se uitau la televizor și le-am spus cu calm:
— Am vândut casa. Aveți 48 de ore să plecați. Unchiul Bob o cumpără și începe renovările sâmbătă.
Au amuțit. Au început cu negarea, apoi au trecut la furie și, în cele din urmă, la implorări. Nu am cedat. M-am mutat temporar la Zoe, iar când au plecat, nu am mai privit înapoi.
Vânzarea a fost finalizată rapid. Am primit două milioane de dolari — suficient cât să-mi încep o viață nouă. Mi-am cumpărat o căsuță cochetă, liniștită, unde nimeni nu-mi mai invadează intimitatea.
Ultimul mesaj primit de la mama a fost simplu: „Ne-ai lăsat pe drumuri. Sper că ești fericită, monstru egoist.” L-am blocat. A fost ultima otravă pe care i-am permis-o.
Mi-am învățat lecția: familia nu înseamnă sânge, ci respect. Iar dacă trebuie să pleci de lângă cei care te rănesc, chiar și când poartă același nume ca tine, atunci asta nu e egoism. E supraviețuire.