Sunt Irina, iar timp de trei luni, am fost invizibilă în propria mea casă. Nu exagerez – eram menajera de serviciu, bucătăreasa neplătită și gunoierul principal. Totul din cauza Kaylei, fiica vitregă a soțului meu. O tânără adultă, de 22 de ani, care a decis că venise vremea să se întoarcă acasă… și să fie tratată ca o prințesă. Doar că regina n-avea chef să-i care trena.
Eu și Cătălin, soțul meu, ne iubeam de peste zece ani. Aveam un cămin cald într-un cartier liniștit, unde diminețile de duminică miroseau a cafea proaspătă și clătite, iar seara se auzea doar râsul înfundat din integrame.
Fiul meu, Vlad, din prima căsătorie, era la Cluj, student la Arhitectură. Independent, educat, matur. În schimb, Kayla… era o enigmă rece. Nu m-a respins niciodată direct, dar nici nu m-a acceptat. Nu mă ura, ci mă ignora. Iar asta durea mai tare.
Am încercat să mă apropii. Să-i fiu mamă, prietenă, confidentă. Am invitat-o la ieșiri, am fost atentă la zilele de naștere, i-am pregătit deserturile preferate. Dar înapoi primeam doar tăceri și priviri tăioase. Totuși, când a sunat într-o zi și i-a spus lui Cătălin, cu vocea frântă, că vrea să se întoarcă acasă pentru o vreme… am spus „da”. Pentru că așa se face. Pentru că sunt om.
A venit cu un aer de divă grăbită, cu genți scumpe și atitudinea că i se cuvine tot. A trecut pe lângă mine fără niciun salut și s-a instalat în camera de oaspeți. Eu tocmai pregătisem cina, ceva ce știam că-i place. Când am invitat-o la masă, a ridicat din umeri:
— Am mâncat deja. Dar, na, mersi.
Tăcere. Porția ei a stat o săptămână în frigider. La final, am aruncat-o cu inima strânsă.
Urma haosul. A început cu lucruri mici – boluri lăsate pe jos, șervețele murdare prin baie, ambalaje pe dulapuri. Apoi au urmat sticle goale ascunse sub canapea, coji de fructe, resturi de mâncare uscate lipite de farfurii.
— Kayla, ai putea să… arunci astea la gunoi? am întrebat blând, ținând în mână o sticlă de suc.
— Ah, da, sigur! – mi-a răspuns ea vag, dar n-a mișcat un deget.
Cătălin m-a rugat să am răbdare.
— Îi trebuie timp. Se acomodează.
Dar cât timp? Până casa devenea o groapă de gunoi? Până când efortul meu zilnic era complet anulat de indolența ei?
Într-o seară, am găsit-o tolănită pe canapea, cu picioarele pe masă, ronțăind chipsuri peste covorul crem pe care-l spălasem în acea dimineață.
— Irina, știi ce mi-e poftă? Clătite! Alea bune, de la ziua mea. Faci?
M-am uitat la ea de parcă îmi cerea să-i coc stelele.
— Nu cred că mai am ingredientele. Comandă-ți ceva.
În acea noapte, privind tavanul, am luat o decizie simplă: dacă mă vede ca pe menajeră, atunci voi demisiona. De a doua zi, nu am mai strâns nimic. Nu am mai spălat nimic care nu-mi aparținea. Am devenit… invizibilă. Exact cum mă trata ea.
Gunoiul s-a acumulat rapid. În living, în baie, pe birou. Într-o marți, a strigat:
— Irina?! Ai uitat să faci curat?
— Nu am uitat, i-am răspuns. Nu sunt lucrurile mele.
A clipit, uimită.
— Dar… tu le faci mereu!
— Era un gest, nu o obligație. Știi cum e cu gesturile – nu sunt garantate.
Când Cătălin a venit acasă, a găsit-o pe fiică-sa în fața mașinii de spălat vase, bombănind.
— Ce-ai pățit? a întrebat el.
— Învăț independența, am spus simplu.
A dat din umeri. Nu era bătălia lui.
Apoi am trecut la nivelul următor. Tot ce găseam de la ea – pungile goale, cojile de fructe, șervețelele uzate – le puneam frumos într-o cutie cu fundiță și le livram direct în camera ei. Pe pernă, cu bilet:
„Poate ți-e dor de astea. Cu drag, Irina 💋”
Când a găsit prima „colecție”, a coborât furioasă.
— Ce-i asta?! Mărul ăsta… e mucegăit!
— Al tău. Nu voiam să-l arunc, poate însemna ceva pentru tine.
— E gunoi, Irina!
— Exact. Dar l-ai lăsat în sufragerie ca pe o piesă de artă.
A tăcut. Încă nu învățase, dar începuse să priceapă.
Apoi am pregătit bomba finală. Odată, în grabă, și-a uitat prânzul pe tejghea. L-am refăcut – cu gunoi. Ambalat estetic: mărul mucegăit, chipsuri strivite, șervețel de machiaj. La prânz, m-a sunat:
— Irina?! Ești nebună?! Toți colegii râd de mine!
— Să ai poftă! ❤️
A urmat o liniște dulce. O liniște care prevestea furtuna interioară de care aveam nevoie.
Când s-a întors acasă, nu a trântit ușa. A stat pe hol și a privit. Pentru prima oară, a privit.
— Irina?
— Da?
— E… curat aici.
— Mă bucur că observi.
A dat din cap. A urcat. Și-am auzit cum… face curat.
A doua zi, toate lucrurile erau puse la loc. Farfurii spălate. Haine împăturite. A intrat în bucătărie.
— Am făcut curățenie. Sper că e ok.
— Mulțumesc, am spus. E mai mult decât ok.
A luat un măr. Apoi s-a oprit.
— Irina?
— Da?
— Dacă o să cer frumos… faci din nou clătite?
Am zâmbit.
— Trebuie doar să ceri cu respect. Asta a lipsit mereu.
Două luni mai târziu, nu suntem cele mai bune prietene. Dar suntem… aliate. Colaboratoare. Ne respectăm. Și uneori, duminica, facem clătite împreună. Cu zâmbete. Cu farfurii spălate. Și cu mai puțină mizerie în jur.
Pentru că unele lecții nu se spun cu voce tare. Se servesc în porții mici. Uneori, chiar în cutia de prânz.