După despărțirea furtunoasă a surorii mele, am primit-o la mine fără să stau pe gânduri, cu tot cu cei doi copii ai ei. Dar ceea ce am aflat într-o dimineață liniștită avea să schimbe totul — încrederea, relațiile și însăși direcția vieții mele.
Numele meu este Mihai, am 40 de ani și locuiesc într-o casă modestă de la marginea orașului. Am un atelier auto în care muncesc de ani de zile, iar duminicile mele erau sfinte. Mă trezeam devreme, făceam clătite, ascultam muzică veche și beam cafeaua privind răsăritul. Dar asta era înainte de plecarea soției mele, Sânziana.
O pierdusem cu patru ani în urmă, pe neașteptate, din cauza unei probleme cardiace nedescoperite. Într-o clipă era lângă mine, cu râsul ei inconfundabil și ceaiul de mușețel în mână, iar în clipa următoare, o priveam întinsă pe un pat de spital. Nu aveam copii — ne-am tot spus că mai e timp, că mai e loc pentru visuri, că vom fi pregătiți… „mai târziu”. Dar acel „mai târziu” nu a mai venit niciodată.
Așa că am rămas singur, cu rutina mea, cu liniștea mea… până într-o noapte, când telefonul a sunat.
Era sora mea, Andreea, cu vocea spartă de plâns. Fugită de lângă un bărbat posesiv și agresiv, cu doi copii adormiți în spate și cu inima frântă. Nu a trebuit să mă gândesc prea mult. I-am spus să vină la mine, să rămână cât are nevoie. A doua zi dimineață, a apărut. Obosită, cu haine șifonate și privirea pierdută. Mason, băiatul cel mare, ținea strâns un raton de pluș, iar Lili, mezina, mă privea curioasă și speriată.
Le-am oferit camerele de oaspeți, micul dejun cald și stabilitatea de care aveau nevoie. Primele săptămâni au fost dificile. Andreea nu spunea mai nimic, se uita în gol ore întregi, iar copiii nu vorbeau decât șoptit.
Am încercat să aduc puțină normalitate. Făceam ouă dimineața, prăjeam pâine, stăteam la masă cu ei. Dar, într-o zi, Mason a mormăit nemulțumit: „Iar ouă?” Lili s-a strâmbat și a spus că vrea clătite. Am încercat să glumesc, să le spun că eu sunt bucătarul-șef și că mama poate găti dacă nu le place ce pregătesc eu. Dar au fugit supărați în camerele lor. Andreea nu s-a trezit decât pe la prânz. Ca de obicei.
Într-o noapte, ceva m-a neliniștit. Am simțit că trebuie să urc la ea. Am bătut ușor la ușă. Nimic. Am deschis. Camera era intactă, patul nefăcut, telefonul pe noptieră — ceea ce era total ieșit din comun. Am verificat camerele de supraveghere. La 22:47, Andreea apărea înregistrată ieșind pe furiș, cu gluga trasă pe cap, fără geantă, fără chei. Și nu era prima dată. Înregistrările din nopțile trecute arătau același tipar: pleca târziu, se întorcea înainte de răsărit, în liniște.
În dimineața următoare, am auzit-o vorbind în șoaptă, din camera ei. M-am apropiat de ușă. Cuvintele ei mi-au înțepenit respirația:
„Da, încă îl crede. Mai rămân câteva zile, apoi plec. Fără copii. Fără probleme.”
Urma un râs scurt, aproape vesel. Și un alt gând pe care l-a rostit cu o seninătate sfâșietoare: „Nu bănuiește nimic. Le-am spus ce să spună. Sunt cuminți.”
Am coborât în bucătărie, fără să spun nimic. În acea dimineață, când a coborât în hanoracul meu și s-a așezat la masă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, i-am spus liniștit:
— Trebuie să discutăm.
Nu s-a uitat la mine, doar a răspuns enervată:
— Ce mai e iar?
— Știu că pleci noaptea. Și știu ce plănuiești.
S-a oprit. A clipit des, dar nu a zis nimic.
— Am văzut camerele. Și te-am auzit vorbind azi dimineață. Vrei să dispari și să-i lași aici?
Câteva clipe a tăcut. Apoi a început să mă acuze că o spionez, că-i încalc intimitatea. I-am explicat calm că am verificat camerele pentru că eram îngrijorat. I-am arătat o foaie cu trei numere — sprijin psihologic, consiliere juridică și centru de asistență pentru părinți.
— Ai două opțiuni, Andreea. Una: ceri ajutor și îți asumi rolul de mamă. Eu te susțin. Dar nu mai dispari, nu mai dormi până la amiază. Sau doi: pleci. Și eu voi anunța autoritățile.
M-a privit lung. Apoi a scos un oftat și a zis în șoaptă:
— N-ai să faci asta. N-ai tu inimă pentru așa ceva.
Nu i-am răspuns. Doar am ținut privirea.
În noaptea aceea, și-a făcut discret bagajele. Nu și-a luat rămas-bun. Nu și-a luat nici măcar telefonul. Doar a închis ușa pe jumătate.
După ce i-am băgat pe copii la culcare, Mason m-a întrebat cu voce stinsă:
— Se mai întoarce mama?
M-am așezat lângă el.
— Nu știu, puiule.
A dat din cap, resemnat. Lili s-a apropiat de mine, ținând iepurașul ei de pluș.
— Îmi plac clătitele tale mai mult, a zis ea încet.
Am zâmbit, deși inima-mi era grea.
— Atunci mâine facem cu fulgi de ciocolată, am spus.
Nu am anunțat protecția copilului.
Poate pentru că Andreea avea dreptate — nu sunt omul care abandonează. Dar nici nu voi lăsa ca acești doi copii să fie răniți din nou.
Am pierdut o soție. Am trăit o viață în liniște. Iar acum… am două voci în casă care mă strigă „unchiule” în fiecare dimineață, două perechi de mâini murdare de carioci și două inimi care merită să fie iubite fără condiții.
Viața mea nu mai e liniștită.
E plină.
Și nu mi-aș dori altceva.