Când era mică, îi plăcea să se joace cu voalul mamei. Îl punea pe cap și tropăia prin casă, imaginându-și că pășește spre altar, în timp ce jucăriile o priveau ca pe o regină. Tatăl ei o privea din tocul ușii și, în fiecare seară, îi spunea aceeași frază, ca o rugăciune:
— Într-o zi, tati o să te conducă la altar. Și o să fii cea mai frumoasă mireasă din lume.
Ea zâmbea larg, își băga degetul în gură și dădea aprobator din cap. Era prea mică să înțeleagă ce înseamnă cuvintele acelea, dar le simțea ca fiind importante. Ca o promisiune care plutea în aer, între ea și omul care o iubea necondiționat.
Anii au trecut. Viața a fost aspră cu ei.
Soția lui murise de tânără, lăsându-l singur cu o fetiță de patru ani și un apartament cu două camere în care totul păstra mirosul și amintirea ei. Au urmat nopți de febră, temeri, mâncare încălzită la repezeală, teme făcute între două schimburi de muncă. Uneori, mergea direct de la fabrica de mobilă la restaurantul unde spăla vase. Nu ca să aibă mai mult, ci doar ca să nu piardă ce aveau deja.
Nu-și mai cumpăra nimic pentru el. Când pantofii i s-au rupt, i-a lipit cu superglue. Când geaca i s-a ros în coate, a întors mânecile. A trăit din resturi și tăceri, dar n-a uitat nicio clipă să-i spună fetei sale, ori de câte ori pășea pe lângă ea îmbrăcată în vreo rochie colorată:
— Într-o zi, tati o să te conducă la altar. Și o să fii cea mai frumoasă mireasă din lume.
Și acea zi a venit.
Când i-a spus că s-a logodit, inima i-a stat o secundă. Nu de teamă, ci de emoție. Nu-i venea să creadă că fetița lui, aceea care adormea cu păpușile în brațe, era acum o femeie. Și avea pe deget un inel pe care alt bărbat îl pusese cu grijă și cu drag.
Luna următoare, ea l-a luat de mână și i-a spus:
— Tati, vreau să alegem rochia împreună. Tu mi-ai fost mereu sprijin. Aș vrea să fii acolo și acum.
A mers cu ea la toate saloanele. A probat zeci de modele. Unele prea largi, altele prea simple. Dar când a ieșit din cabina unei rochii de dantelă fină, cu mâneci lungi și trenă delicată, și s-a uitat în oglindă, el n-a mai putut să spună nimic. I s-au umezit ochii. Era exact cum o visase. Exact cum îi spusese de atâtea ori:
— Ești cea mai frumoasă mireasă din lume.
În ziua nunții, a stat în camera ei și a ajutat-o să-și prindă voalul. Mâinile îi tremurau, dar nu voia să arate. Ea, în schimb, i-a luat palmele și i le-a strâns ușor.
— Tată, ți-ai ținut promisiunea. Ai fost mereu acolo. Tu m-ai crescut. Tu m-ai învățat ce e iubirea.
Când a coborât scările, iar el a văzut-o în rochia aceea, lumina dimineții s-a așezat pe ea ca o binecuvântare. Era tot ce-și dorise vreodată. Nu bogăție, nu faimă. Doar să o vadă pe ea fericită.
La biserică, în timp ce o conducea spre altar, i-a simțit brațul tremurând de emoție. Din bănci, oaspeții murmurau:
— Ce mireasă frumoasă! Ce tată mândru!
Dar el nu-i mai auzea. În mintea lui răsuna doar vocea Anei de pe când avea cinci ani, când tropăia în jurul mesei îmbrăcată în voalul alb al mamei. Și răspunsul lui, spus ani la rând ca o mantră, ca o speranță:
— Într-o zi, o să te conduc la altar…
Iar acea zi venise.
După nuntă, când toți invitații plecaseră și mireasa se pregătea de luna de miere, Ana i-a lăsat o scrisoare pe masa din sufragerie. O coală simplă, albă, cu scrisul ei rotund, de mână:
„Tată, tu ești adevăratul meu erou. Nu am avut tot ce au avut alți copii, dar am avut dragostea ta – și ea mi-a fost de ajuns. Într-o zi, voi avea un copil și îi voi spune despre tine. Despre cum un om poate fi și mamă, și tată, și zid, și punte. Despre cum o promisiune spusă de mii de ori devine realitate. Te iubesc. Pentru totdeauna.”
El a citit scrisoarea cu voce tremurată, ținându-și fruntea în palmă.
Apoi a zâmbit. Pentru că era adevărat: iubirea de tată nu promite mult, dar împlinește tot.