Când Margareta a coborât din autocar în vechea gară din Bacău, lumea din jur i s-a părut micșorată, ca și cum viața de aici încetinise în timp ce a ei alergase nebunește. Avea două valize grele și o inimă obosită. Trecuseră douăzeci de ani de când plecase în Spania cu speranța că va reveni în cel mult trei, cu bani suficienți pentru a-și cumpăra o casă și a-i oferi copiilor un viitor mai bun.
Dar viața nu respectă planurile. Iar acum, la 52 de ani, cu părul blond vopsit și haine elegante cumpărate din Sevilla, Margareta pășea pe asfaltul familiar al orașului natal, știind în sinea ei că e prea târziu pentru a-și recăpăta locul pierdut.
În fața casei părintești, o aștepta un tânăr înalt, cu o privire severă și matură. Era Andrei, fiul ei. Avea acum 25 de ani. Ultima dată îl văzuse la cinci, alergând prin curte cu genunchii juliți. Acum, era un bărbat cu voce adâncă și haine călcate la dungă.
„Hola, mamá,” i-a spus cu o voce caldă, dar distantă, și a îmbrățișat-o cu politețe, nu cu dor.
„Vorbește-mi în română, Andrei,” i-a răspuns ea cu glas tremurat, dar accentul spaniol se simțea în fiecare cuvânt.
În interiorul casei, o aștepta Maria, fiica ei cea mică. Când a plecat, avea doar trei ani. Acum era soție și mamă. A zâmbit scurt și i-a spus: „Bine ai venit, Carmen.” Nu „mamă”. Nici măcar „mami”.
Cuvintele acelea au durut mai tare decât orice. Iar când nepotul ei, Răzvan, s-a ascuns în spatele mamei sale întrebând: „Cine e doamna asta?”, inima Margaretei s-a strâns.
„Este bunica ta,” i-a răspuns Maria, de parcă Margareta ar fi fost doar o figură de pe arborele genealogic, nu mama care îi legăna nopțile prin telefon și le trimitea pachete de Crăciun cu dulciuri din altă lume.
La masa din prima seară, a încercat să povestească despre anii petrecuți muncind ca infirmieră în Sevilla, despre orele de singurătate, despre serile când plângea în fața telefonului așteptând un „Te iubesc, mami.” Copiii au ascultat în tăcere, politicoși, ca niște gazde care suportă poveștile unui turist străin.
„Te mai ții minte când plângeam că mi-era dor de tine?” a întrebat Andrei, dar în spaniolă. A fost momentul în care Margareta a înțeles: copiii ei gândesc acum într-o altă limbă. Iar acea limbă – străină și totuși familiară – este ceea ce a mai rămas între ei.
Timpul nu a stat în loc cât a lipsit. Andrei are acum un post într-o firmă de traduceri, Maria predă limba spaniolă. Ironia amară e că limba pe care le-a dat-o prin apeluri săptămânale le-a devenit carieră, identitate, viitor. Dar nu i-a păstrat aproape de ea.
Într-o seară, în timp ce stăteau pe terasă, Maria a spus sincer: „Ai putea să te întorci în Spania. Acolo e viața ta, aici… nu știu dacă mai ai loc.”
Nu era o jignire. Era purul adevăr. Margareta nu mai era mama lor, ci femeia care le-a susținut viața de la distanță. Cea care le-a plătit studiile și le-a cumpărat jucării, dar n-a fost acolo când le-a căzut primul dinte sau când au avut febră noaptea.
În fosta ei cameră, transformată acum în biroul Mariei, Margareta privea pozele de pe pereți. Zeci de amintiri – de la serbări la cununia fiicei – în care ea lipsea complet. Îi crescuseră fără ea. Iar în toate acele cadre, cineva altcineva îi ținea de mână.
„O să rămâi?” a întrebat-o Andrei într-o zi.
Ea a zâmbit cu tristețe. „Crezi că mai are sens?”
A tăcut. Nu știa ce să spună. Poate că da, poate că nu.
Duminica următoare, toți s-au adunat la masă. Margareta a insistat să gătească – sarmale, ca pe vremuri. Dar nici rețeta nu-i mai ieșea ca altădată. Condimentele erau alese greșit, gustul era modificat de ani de bucătărie spaniolă. Iar când a încercat să vorbească doar în română, frazele i-au ieșit ciudat, cu acorduri greșite și cuvinte stâlcite.
„Mamă, vorbești română de parcă ai învățat-o de la televizor,” a glumit Maria.
Au râs toți, dar râsul acela i-a sfâșiat sufletul. Pentru că era adevărat.
În noaptea aceea, când s-a așezat la rugăciune, cu mâinile împreunate, a realizat că și cu Dumnezeu vorbește în spaniolă acum. Douăzeci de ani în altă țară i-au șters rădăcinile și i-au plantat altele noi, pe care nici ea nu le mai recunoștea.
S-a întrebat, pentru a mia oară, dacă sacrificiul a meritat. Copiii ei sunt realizați, buni, educați. Dar nu o iubesc. Nu pentru că nu vor. Ci pentru că nu au avut ocazia s-o cunoască.
Margareta nu știe dacă va mai rămâne. Poate că da. Poate că nu. Dar știe un singur lucru: și-a pierdut familia în timp ce a încercat s-o salveze.
Și nu e singura.