Vasile și-a trecut mâna peste capotă pentru ultima oară. Dacia lui albastră, cu care făcuse zeci de drumuri și împărțise atâtea amintiri, urma să plece cu altcineva. Motorul a tușit scurt și a prins viață sub cheia noului proprietar. Zece ani strânsese bani lună de lună, câte puțin, pentru a o cumpăra. A fost prima lui mașină nouă – nu moștenită, nu adusă de prin străinătate, nu luată la mâna a doua. Un vis pe roți.
Ana, fiica lui, se uita la el cu ochii înroșiți de lacrimi.
– Tata, nu trebuia… Era doar o rochie. Nu merita să renunți la ea pentru mine…
Dar Vasile clătină din cap, zâmbind blând. El știa că merita. Nunta Anei era peste două săptămâni, iar viitorul ei soț provenea dintr-o familie cu bani, pretenții și aparențe de păstrat. Restaurantul era unul dintre cele mai scumpe din oraș, iar mama mirelui – o femeie elegantă și sofisticată – își cumpărase deja o rochie de mii de euro. Cum să-și lase fata, singura lui fiică, să intre în biserică într-o rochie ieftină, cumpărată la reducere?
– Puiul meu, o să te măriți o singură dată – și eu vreau să fii cea mai frumoasă femeie de acolo, i-a spus el, punându-i o mână pe umăr. Mașina o pot înlocui. Tu meriți tot ce-i mai frumos.
În buzunarul hainei, Vasile avea 2500 de euro – prețul exact al rochiei visate. O văzuse cu câteva zile în urmă într-un salon din centru: dantelă fină, mătase naturală, croială impecabilă. Ana o probase cu ochii mari și voce tremurată. Când se privise în oglindă, Vasile văzuse acel licăr în privirea ei – acela pe care nu-l mai văzuse din copilărie. Fusese de ajuns.
În casă, Maria, soția lui, făcea ultimele corecturi pe lista cu invitați.
– Ai dat-o? întrebă ea, fără să ridice privirea.
– Am dat-o, răspunse el, scurt.
Ea nu spuse nimic. Doar a oftat. Știa cât de mult însemnase mașina aceea pentru el. O spăla în fiecare weekend cu propriile mâini, o parca întotdeauna la umbră, schimba uleiul la timp, îi punea huse noi și parfum discret. Era, în tăcerea bărbatului modest, un simbol al reușitei. O dovadă că, după o viață de muncă, îți poți permite ceva doar al tău.
– Poate găseam altă soluție, zise ea într-un târziu.
– N-aveam de unde, Maria. Oricum banii din casă s-au dus pe nunta asta. Ce era să facem? Să-i spunem Anei să vină-n trening?
Maria n-a mai zis nimic. A înțeles. Ca mamă. Ca femeie.
În acea noapte, Vasile a ieșit în curte cu o țigară în mână. Locul din fața porții era gol, tăcut, străin. L-a durut în piept mai tare decât și-ar fi imaginat. A simțit că și-a pierdut o parte din el. Și totuși… ar fi făcut-o din nou. Și încă de zece ori.
I-a venit în minte o amintire veche. Când adusese mașina acasă, Ana avea treisprezece ani. Fugise desculță prin curte să o vadă și strigase: „E cea mai frumoasă din tot satul, tata!”. Acum, zece ani mai târziu, plângea pentru că el renunțase la ea. Ce rotund se închideau lucrurile în viața unui tată.
În ziua nunții, când Ana a coborât scările îmbrăcată în rochia cea nouă, Vasile și-a ținut respirația. Era radiantă. Dantela o învelea ca un nor alb, mătasea îi cădea lin pe trupul fragil, iar voalul îi contura silueta cu o eleganță de neînchipuit.
– Ești minunată, puiule… i-a șoptit el, cu lacrimile în colțul ochilor.
La biserică, toți se întorceau să o privească. Zeci de voci murmurau admirativ, altele își țineau respirația. Când Vasile i-a încredințat mâna altui bărbat, a simțit că a făcut ceea ce trebuia. A renunțat la o parte din el pentru ca fiica lui să aibă o zi perfectă.
După nuntă, Ana și soțul ei au plecat în luna de miere. Înainte să plece, ea i-a lăsat o scrisoare pe noptieră. Cu scrisul ei rotund, pe o coală parfumată, i-a scris:
„Tată, știu ce ai făcut pentru mine. Știu cât te-a durut. Când mă întorc, eu și soțul meu mergem împreună să-ți cumpărăm o mașină nouă. Pentru că tu ai renunțat la ce aveai mai drag pentru fericirea mea. Acum e rândul nostru să avem grijă de tine.”
Vasile a citit de două ori scrisoarea, apoi a zâmbit printre lacrimi. Pentru că dragostea adevărată, aceea tăcută și fără așteptări, se întoarce întotdeauna. Uneori, sub forma unei scrisori. Alteori, sub forma unei îmbrățișări.
Dar întotdeauna se întoarce.