„Am visat-o…”
Vocea bărbatului a fost abia o șoaptă, dar toți cei din jur au amuțit. A fost ca și cum un curent nevăzut a trecut prin încăpere. Nu era prima dată când cineva rostea asemenea cuvinte în sat, dar de data asta, în ochii lui era altceva — o certitudine care depășea logica.
„Era îmbrăcată în rochie de mireasă. Sub lună. Cu părul împletit cu flori de salcâm. Și mi-a spus doar atât: «Găsiți-mi pomana. Acolo, lângă mormântul bunicii mele, unde nimeni nu mai calcă. Acolo o să fiu în pace.»”
Un fior a trecut prin oameni ca o adiere rece, deși în casă era cald și ploua mărunt afară. Dincolo de geamuri, acoperișul de tablă bătea ritmul ploii peste lemnul bătrân. Înăuntru, timpul părea că se oprise.
Fata — nepoata lui și a bătrânei din colțul casei — se stinsese în urmă cu o zi, chiar în ceasul în care aducea pe lume un copil. Viața i se scursese tăcut, ca o lumină ce se stinge sub o ușă închisă. Rămasese doar pruncul, și durerea.
Soacra, o femeie uscățivă cu privirea adâncă și glas tremurat, și-a dus baticul la ochi și a rostit încet:
„Vom merge mâine, cum a zis fata. Luăm colivă, colaci și lumânare din ceară curată. Și dacă vântul o să ne îndemne, o să știm că e acolo.”
Dimineața i-a întâmpinat cu ceață și rouă. Satul mirosea a pământ umed și a tămâie, căci slujba de pomenire se ținuse cu noaptea-n cap. Copii în ie au trecut în fugă pe lângă bisericuța de lemn, iar câteva femei bătrâne cântau domol colinde de suflet, în timp ce adunau lumânările arse de pe pridvor.
Coliva fusese pregătită cu o zi înainte, fierbinte, îndulcită și amestecată cu nuci, stafide și un praf subțire de scorțișoară. Peste ea, o crenguță de busuioc în formă de cruce. Soacra nu spusese nimic toată dimineața, dar ochii îi erau umezi, și mâinile — agățate cu putere de colacul mare, rotund, încrustat cu migdale.
Au pornit spre marginea satului. Drumul era noroios, dar cunoscut. Pe acolo trecuseră cândva spre fântâna bunicii, și apoi nu mai veniseră de ani de zile. Ulucile erau căzute, teii crescuseră de-a valma, iar iarba le ajungea până la genunchi. În spate, biserica devenise doar un punct și clopotele doar o amintire.
Piatra de mormânt era acolo, încruntată și veche, cu numele aproape șters de vreme. Un singur rând încă lizibil: „Să nu uiți, copilă.” Cuvinte pe care doar bunica le-ar fi putut lăsa acolo.
Bărbatul s-a așezat în genunchi. A întins palmele peste lespede, cu o blândețe care trăda toată durerea din el. Apoi, cu gesturi sacre, au început să așeze coliva, colacii, o lumânare aprinsă și o fotografie mică, păstrată în buzunar — chipul fetei, zâmbitoare, cu burtica rotundă de sarcină.
Soacra a rostit încet, cu voce răgușită:
„Iartă-ne, copilă. Și primește gândul nostru. Ne ești în sânge și-n suflet. Să te odihnești cu cei buni și să-l veghezi pe pruncul tău.”
A fost atunci când s-au ridicat din rugăciune, că vântul s-a oprit dintr-o dată. Un tril de pasăre a rupt liniștea, scurt și limpede. Din crăpătura pietrei funerare, chiar acolo unde nicio rădăcină nu ar fi avut ce căuta, a crescut o floare albă de măr.
Petalele ei sclipitoare păreau atinse de roua dimineții, dar din ele iradia o căldură blândă. Toți au amuțit. Niciunul nu și-a făcut cruce — parcă se temeau să nu strice miracolul.
Bărbatul s-a apropiat, cu mișcări atente, și a rupt floarea, așezând-o la piept.
„În numele ei,” a spus, cu voce apăsată. „Voi crește copilul cu iubirea pe care ar fi avut-o pentru el. Iar peste ani, o să-i spun cine a fost mama lui și cum a ales să ne cheme — nu în lacrimi, ci în rugăciune.”
Au plecat încet. În tăcere. La casa bunicii, la capăt de uliță, îi aștepta icoana Maicii Domnului și o sobă încinsă cu lemne de prun. Crenguța de busuioc a fost înfiptă în colivă, iar toți s-au așezat în jurul mesei din curte, sub un nuc bătrân.
Acolo s-au spus povești. Despre fata care râdea cu gura până la urechi. Despre cum alerga desculță pe dealuri. Despre cum spunea că va fi mamă și va schimba lumea.
Nimeni nu a vorbit despre moarte. Toți au vorbit despre iubire.
Și acolo, în liniștea acelei curți, printre colaci și amintiri, satul a știut: legăturile de sânge nu mor odată cu trupul. Ele înfloresc în suflete și rămân acolo, vii, câtă vreme cineva le mai pomenește.