Într-o seară liniștită de joi, într-un apartament modest, luminat difuz de lampa de lângă canapea, Irina stătea cu mâinile strânse în poală, privind în gol. Bâzâitul mașinii de spălat din baie și tic-tac-ul ceasului din sufragerie erau singurele sunete care umpleau tăcerea apăsătoare. În ultima vreme, așa arăta fiecare seară. Soțul ei, Dan, întârzia din nou. Știa că atunci când va intra pe ușă, nici măcar nu-i va arunca o privire. Doar va ofta, își va lăsa sacoul aruncat pe spătarul scaunului, va trece pe lângă ea ca un străin și va merge direct în dormitor.
Nu fusese mereu așa. În primii ani, râdeau mult, vorbeau despre tot ce visau să construiască împreună. Cumpărau înghețată în miezul nopții și se plimbau ținându-se de mână chiar și după o zi grea la muncă. Dan îi admira rochiile, îi complimenta zâmbetul și îi lăsa bilețele pe frigider. Dar cu timpul, toate acele gesturi au dispărut, iar în locul lor s-a instalat o răceală care o înțepa în suflet zi de zi.
Când Dan a intrat în sfârșit pe ușă, privirea lui trecu pe lângă ea ca vântul pe lângă o frunză uscată.
— Iar stai pe întuneric? mormăi el, fără să se oprească.
— Da. Așa pare.
Fără replică, a dispărut în dormitor. Irina a oftat și s-a ridicat încet. În frigider era cina pe care o gătise cu ore în urmă, neatinsă. Știa că nu va mânca nimeni din ea. O luptă mută, fără țipete, dar cu mii de înțepături.
— Nu uita că mâine mergem la ai mei, spuse el, revenind din cameră și își aranjă cămașa în fața oglinzii. Și… poate încerci să nu porți iar ceva demodat. Nu e o piață de cartier, Irina.
— E doar un cardigan…
— Da, exact. Nu înțeleg de ce nu îți iei și tu ceva decent. Îți cumpăr haine, dar parcă le porți pe toate de pe vremea bunicii.
Irina simți cum ceva o ardea în piept, dar tăcu. N-a mai avut puterea să răspundă. A murmurât un simplu „bine” și s-a întors la ale ei.
Dimineața, când s-au întâlnit în hol, Irina purta o rochie veche, dar colorată — una pe care n-o mai scosese din dulap de ani de zile. Când Dan o văzu, i se schimbă pentru o clipă expresia. Dar n-a spus nimic. Ca de obicei.
— Te duc eu, zise el, urcând în mașină.
— Nu, azi prefer să merg cu metroul.
— Dar urăști metroul.
— Tocmai de aceea.
Și s-a întors cu spatele, lăsându-l în drum spre biroul său elegant.
Seara, în casa părinților lui Dan, Irina era o prezență decorativă. Fotografiile de pe pereți erau pline de chipul lui Dan — la absolvire, la conferințe, în călătorii. Ea nu apărea nicăieri. Nici măcar în spusele lor. Fiecare replică era despre cariera lui, despre cât de mult a realizat. Când soacra ei i-a spus cu un zâmbet fals că în sfârșit arată „prezentabil”, Irina a înțeles că n-o să fie niciodată destul pentru ei.
— Irina, lucrezi tot la firma aia mică? întrebă cu superioritate sora lui Dan.
— Da, încă sunt acolo, spuse ea simplu.
— Nu crezi că e timpul să-ți cauți un job adevărat? Oricum nu ai nevoie de bani, nu?
Dan râse ușor. Apoi, se întoarse către Irina, privind-o cu o ironie rece.
— Pentru mine… nu mai însemni nimic.
Pentru o clipă, totul s-a oprit. Respirațiile din cameră, zgomotele de la tacâmuri, chiar și timpul păreau suspendate. Nimeni nu a zis nimic. Doar Irina, cu obrajii aprinși, s-a ridicat încet, și-a luat geanta și a ieșit. Fără lacrimi. Fără scandal. Doar o liniște demnă.
Pe stradă, aerul rece de seară îi trezea simțurile. Simțea că ceva se rupe în ea, dar nu era inima. Era tăcerea. Compromisul. Renunțarea. Le lăsa în urmă.
În noaptea aceea nu a dormit. A stat în fața laptopului și a scris. Demisia. O decizie care nu venea din tristețe, ci din curaj. Din libertate.
A doua zi, nu s-a dus la vechiul loc de muncă. A mers direct la agenția unde cândva livrase un proiect pentru o clientă entuziastă, care acum era directoare. Și acea femeie i-a spus zâmbind:
— Exact de cine aveam nevoie. Vrei să începi de azi?
Irina a zâmbit înapoi. Adevărat de data asta.
La prânz, în timp ce-și turna o cafea în bucătăria biroului, o voce cunoscută a făcut-o să tresară.
— Irina?
Dan. La ușă. Cu privirea coborâtă. Cu un CV în mână.
— Nu știam că tu… conduci aici…
Irina s-a uitat la el fără ură, dar și fără milă.
— Căutai un job?
— Da… firma m-a dat afară. Totul s-a dus… am ajuns la capăt.
— Aici, toți se respectă între ei. Inclusiv femeile. Dacă ai de gând să înveți asta, poate ai o șansă.
Dan nu a scos un cuvânt. Roșu la față, rușinat.
— Poți aplica pentru recepție. Poate înveți să zâmbești. Să saluți. Să întrebi: „Cum ți-a fost ziua?”
Fără alte explicații, Irina s-a întors și a închis ușa biroului ei în urma ei. Nu cu răutate. Ci cu demnitate. Și-a dat seama că pentru Dan nu însemnase nimic. Dar pentru ea?
Era totul.