Mă numesc Aneta. Am 60 de ani și o viață întreagă de muncă și sacrificii în spate. Am crescut singură un băiat după ce soțul meu a murit într-un accident de mașină, când fiul nostru, Vlad, abia împlinise șapte ani. N-a fost ușor. Am spălat scări, am curățat birouri noaptea și am servit la cantină în ture duble, totul pentru ca băiatul meu să nu ducă lipsă de nimic.
Când Vlad a devenit adult și s-a căsătorit cu Laura, am simțit că toate eforturile mele nu au fost în zadar. Iar când a venit pe lume micuțul Patrick, nepotul meu, m-am simțit din nou întreagă. Zâmbetul lui, buclele acelea aurii și glasul său stins de copilărie mi-au adus lumina pe care o pierdusem de ani buni.
Locuim pe același palier, la etajul patru dintr-un bloc vechi. I-am ajutat să-și cumpere apartamentul. Le-am dat 40.000 de lei din banii mei de pensie. „Să fim aproape, mamă, Patrick are nevoie de tine”, mi-a spus Vlad cu ochii umezi. Nici n-am clipit. Pentru mine, familia a fost mereu mai importantă decât orice cont bancar.
Într-o după-amiază de duminică, Patrick a venit alergând cu două walkie-talkie-uri de jucărie. Avea patru ani și o energie care te cucerea instant.
— Bunico, ăsta e pentru tine! Să vorbim noaptea, când eu sunt în pat și tu ești aici! Să spui: „Patrick, ești acolo?” și eu îți răspund!
L-am luat cu inima topită. L-am agățat de șorț și i-am mulțumit, în timp ce el fugea spre ușa apartamentului alăturat, strigat de Laura.
Am continuat să lucrez la cantină, spălând tăvi murdare și frecând podele grase, ca să pot plăti cei 800 de lei pe care mi-i cereau lunar pentru grădinița lui Patrick. Vlad îmi spusese că e prea scumpă, dar că merită. N-am întrebat nimic. Când iubești, găsești resurse dincolo de limite.
Dar într-o seară de miercuri, după o tură epuizantă, m-am așezat în fotoliu și, fără să vreau, walkie-talkie-ul a început să fâșâie. Am zâmbit, crezând că Patrick vrea să-mi ureze noapte bună.
— Tati, ești acolo? a șoptit vocea lui somnoroasă.
Dar în locul răspunsului, am auzit altceva. Râsul Laurei. Glasul lui Vlad.
— Serios, Vlad, de ce nu-i închiriem camera? Nici nu e acasă, stă doar ca o umbră acolo. 600 de lei pe lună, ușor!
— Mama e naivă, a fost mereu, a zis el. Dacă o păcălim că grădinița costă mai mult, iese și un profit.
— Și pentru lecțiile de înot o mințim iar. Poate anul ăsta reușim să mergem și noi în vacanța aia din Grecia…
— Și când n-o să mai poată să ne ajute, o băgăm într-un cămin. Apartamentul ei e aur curat. O transformăm în sursă de venit.
Am înlemnit. Simțeam cum mi se scurge viața din vene, cum o ceață grea îmi coboară peste suflet. M-am uitat la peretele care ne despărțea. Zidul pentru care muncisem ani întregi. Acolo locuia băiatul meu. Băiatul căruia îi dădusem tot. Și n-a văzut în mine decât un portofel cu șorț.
N-am închis un ochi în noaptea aceea. Și nici în următoarea.
Sâmbătă era ziua mea. Am împlinit 60 de ani. Am cumpărat un tort mic și am invitat familia la o cină simplă, ca-n vremurile bune.
Au venit cu zâmbete largi și un tort de la supermarket.
— La mulți ani, mamă! Ai mai îmbătrânit puțin, glumi Vlad.
Laura mi-a întins o pungă cu o eșarfă. „Am găsit-o la reduceri!” a spus, prefăcându-se că-i pasă.
Patrick mi-a sărit în brațe cu un desen. Eu, el și… un cățel.
— Cine e cățelul, puiule?
— Ăsta e Rover! Să-l luăm, bunico! Mi-ai zis că-ți doreai unul!
Laura a râs fals.
— Mami, bunica n-are timp de câini, abia se descurcă singură!
M-am ridicat și mi-am turnat cafea. Apoi am rostit calm:
— Aș vrea să fac un toast.
Toți s-au oprit.
— Pentru familia mea. Pentru cei care m-au văzut mereu ca pe un sprijin, chiar și când nu mai aveam putere. Pentru cei care m-au iubit… sau care măcar au pretins.
Zâmbetele li s-au stins.
— Vlad, când tatăl tău a murit, am muncit zi și noapte ca să nu-ți lipsească nimic. Ți-am dat banii de facultate, ți-am plătit nunta, am fost lângă tine când s-a născut copilul tău. Și tu ai râs de mine. M-ai mințit. Mi-ai furat 300 de lei în fiecare lună, spunând că grădinița costă mai mult decât costă. Ai plănuit să-mi închiriezi camera. Ai spus că, atunci când n-o să mai fiu „utilă”, mă vei arunca într-un azil.
Lui Vlad i-au căzut ochii în pământ. Laura și-a încrucișat brațele.
— Ascultai discuțiile noastre? strigă ea.
— Nu. Walkie-talkie-ul. Cel pe care mi l-a dat Patrick cu toată dragostea lui de copil.
Am mers în bucătărie, am scos carnetul de cecuri și am completat unul de 500 de lei.
— Atât costă grădinița. De azi înainte, doar atât veți primi. Diferența o voi pune deoparte pentru Patrick. Când va împlini 18 ani, îi voi da totul, direct. Fără minciuni. Fără voi.
Liniștea care a urmat era ca un ecou gol în apartamentul meu mic.
Vlad m-a privit uimit:
— Mamă, te rog… putem repara…
— Voi m-ați pierdut, Vlad. Nu banii. Nu camera. Încrederea. Și pe aceea nu o veți mai primi înapoi.
Când au plecat, Patrick s-a uitat înapoi, ținând walkie-talkie-ul în mână.
În acea seară, înainte să adorm, vocea lui mi-a tremurat în ureche:
— Bunico Aneta? Mă mai iubești?
— Pentru totdeauna, puiule. Asta fac bunicile adevărate.
Iar eu… abia atunci am înțeles că nu eram singură. Că nu eram slabă. Eram liberă.