Când Elisa, femeia cu care urma să mă căsătoresc, mi-a spus că totul s-a terminat, nu am văzut nici lacrimi, nici regrete. Doar o privire calmă și un zâmbet straniu de liniștit.
— Îmi pare rău, Vlad. Nu mai simt ce simțeam. Mai bine acum decât prea târziu, nu?
Atât. Două propoziții care au făcut să se năruie tot ce clădisem în ultimii doi ani.
Eram deja cu totul implicat. Plătisem tot: locație, tort, flori, formație, rezervări pentru invitați, chiar și lingurițe personalizate, gravate cu numele noastre. Am rămas singur printre facturi, planuri și o listă de melodii pentru o nuntă care nu mai avea mireasă.
Elisa a plecat în aceeași seară. Avea valiza pregătită, de parcă doar așteptase momentul. N-a existat vreo explicație, nicio luptă, doar ușa care s-a închis cu un clic sec și rece.
Adevărul? Nici măcar despărțirea nu a fost cel mai dureros lucru. Ceea ce m-a dărâmat cu adevărat a fost tăcerea celor din jur. Prieteni care dispăruseră. Familia ei care mă blocase pe toate canalele. Cunoscuți care nu mai răspundeau sau, dacă o făceau, păreau jenati și reci.
Am încercat să anulez ce se mai putea. Dar nimic nu era returnabil. Toți și-au păstrat avansurile. Așa că am stat în apartament, cufundat într-o apatie grea, cu zile care curgeau fără formă.
Până într-o seară, când Doru, cel mai bun prieten al meu, a apărut pe nepusă masă cu o bere și o propunere nebună.
— Hai să mergem la resortul ăla! Oricum totul e plătit, pe numele tău. Dacă tot trebuie să-ți plângi norocul, măcar fă-o la piscină, sub palmieri.
A părut o glumă. Dar după tot ce trăisem, poate că exact asta îmi trebuia.
Și am mers.
Resortul era exact cum îl visaserăm: un colț de paradis cu plaje albe, briză sărată și apusuri portocalii. La recepție, numele meu era încă acolo. Camera 306. De parcă nimic nu se schimbase.
Dar totul era schimbat.
La cină, în prima seară, ne-am dus în restaurantul principal. Când ne apropiam de sala de evenimente, am zărit-o pe Irina, organizatoarea nunții noastre. Era agitată, cu o mapă în brațe și o figură tensionată.
Când m-a văzut, s-a albit.
— Vlad?! Nu mă așteptam… Eu… am alt eveniment acum.
— Ce eveniment?
A ezitat, dar n-a mai apucat să răspundă. O domnișoară de onoare a apărut val-vârtej, cu părul ciufulit și tocul într-o mână:
— Irina, rochia de schimb a Elisei nu e gata! Știi ce urmează, trebuie să ne grăbim!
Mi s-a tăiat respirația.
Elisa?
Am împins ușile sălii de bal fără să mai spun nimic.
Acolo era totul. Nunta. NUNTA MEA. Florile, mesele, șervețelele aurii. Muzica pe care o aleseserăm împreună. Același tort, aceeași decorațiune din eucalipt și lumânări suspendate pe care o imaginam în serile de iarnă cu un pahar de vin în mână.
Doar că… la brațul Elisei era alt bărbat. În costum, zâmbind larg, în timp ce invitații — inclusiv oameni din viața mea — aplaudau.
M-am apropiat de un vechi coleg, Costi.
— Ce se întâmplă aici?
A scăzut tonul, jenat.
— Vlad… ea le-a spus tuturor că ai înșelat-o. Că ai distrus tot. De-aia… toți au tăcut.
Mi s-a urcat sângele în cap. Nu doar că fugise, dar mi-a distrus reputația și a folosit tot ce am plănuit eu pentru a se mărita cu altul.
Apoi am văzut microfonul. Am acționat fără să gândesc. M-am urcat pe scenă, am luat microfonul și am spus:
— Bună seara! Mă bucur să fiu aici, la… nunta mea! Sau, cel puțin, așa era până să fiu înlocuit fără să fiu anunțat!
S-a lăsat o liniște apăsătoare. Elisa încremenise. Mirele părea pierdut. Am continuat:
— Mă bucur că ați venit. Mesele, florile, muzica, tortul — toate sunt alese de mine. Pe banii mei. Singura diferență e că Elisa a decis să mă scoată din ecuație, dar a păstrat tot ce i se părea util. Inclusiv data.
Am mers la tort, l-am tăiat și am gustat din el cu un zâmbet ironic.
— Bun, nu? A costat 4200 de lei. Poftă bună tuturor.
Șoaptele au umplut sala. Cineva a lăsat un pahar să cadă. Părinții Elisei s-au făcut nevăzuți. Eu am plecat demn, cu spatele drept și capul sus.
După ce am revenit acasă, am dat-o în judecată. Aveam toate dovezile: chitanțe, contracte, mailuri. Judecătorul mi-a dat dreptate. Elisa a fost obligată să-mi ramburseze fiecare ban cheltuit.
După ce am primit cecul, Doru a făcut grătar la el în curte. Am deschis o bere și, privind spre cer, am zis:
— N-a fost nunta visurilor mele. Dar a fost o petrecere de pomină.
O săptămână mai târziu, Elisa a apărut la ușa mea. Era slabă, obosită, fără machiaj, cu o privire pierdută.
— Am venit să-ți spun adevărul, Vlad. L-am cunoscut pe el cu puțin timp înainte de nuntă… am simțit că era altceva. Am crezut că fac ceea ce e mai bine. Părinții tăi mă sufocau, surorile tale mă detestau. Nu mai puteam.
Am ascultat-o în tăcere.
— Ai fi putut spune adevărul. Ai fi putut să închei corect. Dar ai ales să mă murdărești în ochii tuturor.
— Știu… și îmi pare rău. N-am vrut să ajung aici.
— Nu te urăsc, Elisa. Dar nu pot să te iert. Ai distrus ceva ce n-ai avut curajul să înfrunți. Și de acum, te rog să nu mai apari în viața mea.
A încuviințat. A plecat.
Iar eu am închis ușa, am inspirat adânc… și am simțit, pentru prima dată după mult timp, că viața mea e din nou doar a mea.