Bărbatul în costum scump, cu o geantă din piele fină în mână, nu intenționase să rămână în oraș. Doar trecea prin Brașov pentru o întâlnire de afaceri, apoi urma să se întoarcă la București. Însă ceva l-a făcut să se oprească în fața acelei cafenele cochete din Piața Sfatului.
Privirea i-a fost atrasă de o siluetă familiară, așezată la o masă din interior. S-a apropiat instinctiv, iar aburul respirației sale a desenat forme pe geamul rece.
A încremenit.
Era ea.
Andreea. Femeia pe care nu reușise s-o uite, oricât de departe fugise. Stătea la o masă rotundă, cu zâmbetul acela ușor strâmb care cândva îl cucerise din prima. Dar nu era singură.
Lângă ea erau trei băieți. Identici. Ochii, gropițele, zâmbetele — era ca și cum se privea în oglindă în trei versiuni mai mici.
Lui Mihai i s-a tăiat respirația. A făcut un pas înapoi, apoi altul înainte. Nu visa. Nu avea cum.
Un chelner a trecut pe lângă el și l-a readus în prezent. A traversat strada, s-a apropiat de geam și i-a privit mai bine.
Copiii se jucau cu tacâmurile, iar unul dintre ei s-a aplecat spre Andreea și i-a șoptit ceva. Ea a râs. Acel râs… pe care-l visa nopțile.
— Mami, putem să luăm clătite? a întrebat un băiat, trăgând-o ușor de mânecă.
Cuvântul „Mami” l-a lovit în piept ca o lovitură.
Telefonul îi tremura în mână. Nu voia să sune pe nimeni. Nici să fugă. Voia doar să înțeleagă.
A respirat adânc și a intrat.
Înăuntru, zgomotul era atenuat de jazzul ambiental. Dar el nu auzea decât bătăile inimii lui.
Copiii l-au observat primii. Unul dintre ei s-a oprit brusc din mestecat. Altul a întrebat în șoaptă:
— Cine-i omul acela?
Andreea s-a întors. Privirea ei a întâlnit-o pe a lui. Timpul s-a comprimat într-o singură secundă.
— Mihai…?
Glasul ei, rostit ușor, era încărcat de emoție, de mirare, de trecut.
— Sunt… ai mei?
Ea a închis ochii o clipă. Apoi a dat din cap.
— Sunt ai noștri.
Mihai a rămas în picioare, nemișcat, cu lumea învârtindu-se în jurul lui. Trei copii. Trei vieți. Un trecut pe care nu-l știa, dar care-i aparținea.
S-a așezat. Băieții îl priveau atent, ca pe un personaj ieșit dintr-o poveste. Și într-un fel, chiar era.
Au vorbit. Mult. Ca și cum timpul se dilatase și nu mai conta decât momentul prezent. Mihai le-a spus despre Canada, despre nopțile în care visa apartamentul lor din Cluj, despre scrisorile pe care nu avusese curajul să le trimită.
Andreea a scos din geantă o fotografie — ei doi, tineri, cu un câine maidanez între ei, în zăpada unei ierni grele.
— Nu am fugit de tine, Mihai, ci de tot ce ajunseserăm împreună.
Adevărul, spus fără ură, fără vinovăție.
Au râs. Au plâns. Au povestit. Iar băieții — Ștefan, Luca și David — ascultau fascinați, ca și cum asistau la începutul unei povești de dragoste scrisă doar pentru ei.
Până la apus, Mihai le cumpărase înghețată tuturor. La final, le-a spus cu vocea tremurândă:
— N-am fost aici când ați crescut. Dar dacă-mi dați o șansă… nu mai plec nicăieri.
Și așa, într-un colț liniștit de oraș, trei copii și doi adulți cu inimi frânte au început să repare ceea ce timpul lăsase neterminat.
Prin iertare, nu prin explicații.
Prin prezență, nu prin regrete.
Pentru că uneori, în locul în care nu te aștepți să mai regăsești nimic, destinul îți pune în față tot ce ai pierdut — ca să alegi dacă vrei să-l recucerești.