— Cât mai ai de gând să stai pe capul meu? Eu muncesc ca un sclav, în timp ce tu te lăfăi acasă!
Vorbele lui Rareș au căzut ca un ciocan peste sufletul Anei, care abia se recupera după naștere. Nu conta că îl avea în brațe pe nou-născutul lor, că cel mare urma să înceapă școala sau că trăia într-o stare de epuizare permanentă. Pentru el, grija pentru copii nu era „muncă”.
— Ce, nu te ajută mama ta? Copilul cel mare e deja mare… Nu mai ai scuze. Gata cu concediul ăla de maternitate!
Au trecut ani de când Ana îl cunoscuse pe Rareș. Ea era o studentă timidă, în ultimul an de facultate, iar el, deja angajat într-o firmă de gaze naturale, având un viitor promițător. S-au întâlnit la o petrecere organizată de niște prieteni comuni — genul de eveniment care o plictisea pe Ana, dar la care venise din politețe.
— Hei, de ce stai singură aici? a întrebat Rareș, apropiindu-se de ea cu zâmbetul lui relaxat. Eu sunt Rareș. Tu?
— Ana. Și nu stau, doar… nu mă simt în largul meu în mulțimi. Nici nu prea cunosc pe nimeni.
— Nici mie nu-mi plac, dar uneori mai evadez și eu de la muncă. Hai să ieșim la o plimbare, vrei?
Propunerea lui a surprins-o, dar a acceptat. Au mers pe bulevard, au mâncat înghețată, au râs, au vorbit despre visuri și viață. S-au reîntâlnit de câteva ori. Rareș o invita mereu cu entuziasm: la film, la cafenele, la plimbări. Apoi, într-o zi, a dus lucrurile mai departe:
— Vreau să vii cu mine la ziua tatălui meu. Vreau să-i cunoști pe ai mei.
Ana ezita.
— Dar nu-i ciudat? Nu-i prea devreme?
— Deloc! Îmi doresc asta. Hai să nu complicăm.
A fost o seară reușită. Mama lui, o femeie caldă, a prezentat-o tuturor cu zâmbetul pe buze. Ana a dansat chiar cu sărbătoritul și a simțit, pentru prima dată, că face parte dintr-o familie. Un an mai târziu, s-au căsătorit. Rareș primise de la părinți un apartament cu două camere și acolo s-au mutat după ce l-au renovat puțin.
La scurt timp, Ana a rămas însărcinată. Chiar în vara în care a terminat facultatea, l-a născut pe Andrei. Rareș fusese promovat între timp și salariul lui le permitea să trăiască fără ca Ana să lucreze.
Anii au trecut. Ana se ocupa de casă și de creșterea lui Andrei. Îl ducea la grădiniță, la cursuri, gătea, făcea curat. Când băiețelul a ajuns la cinci ani, au decis că era timpul pentru al doilea copil. Și așa a apărut Maria.
— Am o veste… trebuie să plec din oraș pentru muncă. Timp de șase luni, poate chiar un an, i-a spus Rareș într-o seară.
— Ce? Dar eu sunt însărcinată în șase luni! Cum să mă descurc singură?
— E o șansă mare pentru cariera mea. Vor să deschid o sucursală într-un oraș de provincie. Trebuie să mă ocup de tot. Dacă reușesc, poate primesc o avansare importantă. Vom avea mai mulți bani.
Și-a argumentat decizia cu calm, apoi a adăugat:
— Mută-te temporar la părinții tăi. Mama ta te va ajuta. Între timp, putem închiria apartamentul și mai câștigăm niște bani.
Ana nu fusese întrebată dacă voia să se mute. A fost informată.
Cu inima grea, s-a întors în casa părintească. La început, părinții au fost amabili, dar curând au început să ofteze după liniștea lor de pensionari.
— Mai potolește-l pe Andrei, zbenguie toată ziua! Tensiunea tatălui tău a crescut din cauza agitației, îi tot sare capsa!
Ana s-a apărat:
— Are șase ani! E copil, cum să stea liniștit toată ziua?
După trei luni, a venit pe lume Maria. Rareș a fost prezent la maternitate, a adus un buchet generos și o privire neutră.
— Am venit doar o săptămână. Apoi trebuie să plec iar…
După ce a plecat, totul a căzut pe umerii Anei. Diminețile începeau cu dusul lui Andrei la școală, iar între timp trebuia să aibă grijă de Maria, să facă piața, curățenie, mâncare. Părinții, în loc să o ajute, au început să-i încarce și mai mult programul.
— Acum că ești acasă, ocupă-te și de gospodărie, spuse mama.
— Dar eu am un nou-născut… e prea mult pentru mine!
Dar nimeni nu asculta.
La trei luni de la naștere, presiunea a crescut. Părinții o împingeau spre muncă. Voiau să o vadă plecând la serviciu și să ducă Maria la creșă.
— Sunt grupe care iau bebeluși de la trei luni. Ce mare lucru? Andrei va merge la afterschool, iar tu vei aduce bani acasă!
Ana, șocată, a încercat să le explice că Maria avea nevoie de ea, că o alăpta, că era prea devreme. Dar sprijinul a lipsit din toate direcțiile.
— Soție, ajunge! i-a spus Rareș, într-un apel sec. Nu mai pot fi singurul care muncește! Părinții tăi au dreptate. Fă-ți bagajele și du-te la muncă.
— Cum să las copilul de trei luni la creșă? Eu încă o alăptez! Ai înnebunit?
— Ce bani aduci tu? Ajunge cu lenea. Găsește-ți un job!
Ana a sperat că socrii vor fi de partea ei. Dar a auzit aceeași poveste.
— N-ai lucrat niciodată, Lizuca. De șase ani doar stai acasă. Te-ai gândit ce pensie vei avea? Soțul tău are dreptate.
Singura care a susținut-o a fost prietena ei, Laura.
— Au luat-o razna cu toții. Tu vezi ce se întâmplă? Rareș nici nu mai sună cum o făcea. E clar că are pe altcineva acolo. Te ține departe, te presează, poate speră să renunți singură…
Ana a încremenit. Era adevărat: Rareș nu-i mai spunea că o iubește, nu mai vorbea cu dor, era tot mai rece.
— Gata. Ajunge, a spus ea într-o dimineață. Mă ridic. Pentru mine. Pentru copii.
A început să caute o locuință de închiriat. Cu alocațiile adunate și puțin ajutor de la Laura, a găsit un studio modest lângă școală. Laura o ajuta din când în când cu copiii. Ana a depus actele pentru divorț, pensie alimentară și întreținere. Rareș nu a protestat. Era clar că se așteptase la asta.
Mai târziu, a aflat de la niște cunoștințe comune că Rareș avea într-adevăr o altă femeie, în orașul unde fusese „în delegație”.
La început, a fost greu. Fiecare zi era o luptă. Dar Ana a rezistat.
A găsit un job remote, iar când Maria a împlinit doi ani, a dus-o la o creșă privată unde se simțea în siguranță. Apoi și-a luat un job part-time. A început să simtă, în sfârșit, că viața ei îi aparține.
—
Uneori, singurul mod de a te salva e să nu mai aștepți să o facă altcineva. Ana a înțeles asta când a fost forțată să aleagă între obediență și libertate. Iar ea a ales demnitatea.