Când a oprit autobuzul în fața porții, tanti Ileana a rămas surprinsă.
— Doamne, s-a întâmplat ceva?
— Nu.
Costel a zâmbit stânjenit.
— Am venit să vă văd.
Bătrâna a zâmbit și ea.
Un zâmbet sincer.
Curat.
Așa cum îl avusese mereu.
În zilele următoare, șoferul a început să treacă tot mai des pe la ea.
Uneori îi aducea pâine.
Alteori medicamente.
Câte o plasă cu cumpărături.
Sau lucruri de la farmacie.
La început, femeia se simțea jenată.
Îi spunea mereu că îi va da banii.
Dar Costel schimba repede subiectul.
Într-o seară, când a intrat în casă, a observat pe masă mai multe caserole și o sacoșă pregătită.
— Pleacă cineva?
Bătrâna și-a coborât privirea.
— Nu.
— Atunci pentru cine sunt?
A urmat o tăcere scurtă.
Apoi femeia a început să povestească.
Despre sora ei mai mare.
Despre casa aflată într-un sat vecin.
Despre anii în care mersese zilnic cu autobuzul pentru a-i duce mâncare, medicamente și puțină companie.
Despre diminețile reci.
Despre verile toride.
Despre durerile de picioare.
Despre zilele în care abia se ținea pe ea însăși.
Și totuși mergea.
În fiecare zi.
Fără excepție.
La final, vocea i s-a frânt.
— Eu mă descurc cumva.
Dar la ea nu mai are cine să ajungă.
Pentru câteva clipe, Costel nu a spus nimic.
În sfârșit înțelegea.
Monedele.
Drumurile.
Autobuzul.
Graba.
Toate aveau un motiv.
Și nu era unul egoist.
În seara aceea a luat sacoșa și a pornit spre satul vecin.
Acolo a găsit o casă mică.
Curată.
Liniștită.
Și o femeie foarte bătrână, imobilizată la pat.
Când l-a văzut intrând, prima întrebare a fost:
— Ileana e bine?
Nu a întrebat de medicamente.
Nu a întrebat de mâncare.
Nu a întrebat de nimic altceva.
Doar de sora ei.
Atunci Costel a înțeles cât de puternică era legătura dintre ele.
În lunile care au urmat, a devenit puntea dintre cele două surori.
În fiecare seară oprea la casa Ilenei.
Lua sacoșa pregătită.
Asculta instrucțiunile.
— Vezi dacă a mâncat.
— Întreab-o dacă mai are lemne.
— Spune-i că mă gândesc la ea.
Apoi mergea mai departe.
Și la întoarcere aducea răspunsurile.
— Trandafirii au înflorit.
— Te salută.
— Îi este dor de tine.
Au trecut aproape trei luni.
Apoi, într-o dimineață luminoasă de mai, oamenii din stație au observat o figură cunoscută.
Tanti Ileana.
Mai slabă.
Sprijinită într-un baston.
Dar zâmbind.
Autobuzul a oprit.
Ușa s-a deschis.
Iar femeia a urcat încet treptele.
Pentru câteva secunde s-a făcut liniște.
Costel a privit-o prin oglindă.
Apoi a oprit motorul.
S-a ridicat de la volan.
Și a început să aplaude.
Un călător i s-a alăturat.
Apoi altul.
Și încă unul.
În câteva clipe, întregul autobuz răsuna de aplauze.
Ileana a rămas nemișcată.
Cu ochii umezi.
Cu mâinile strânse pe baston.
Costel s-a apropiat și i-a spus simplu:
— Ne-ați lipsit.
Bătrâna a zâmbit.
Apoi a răspuns încet:
— Mulțumesc că ai ținut locul picioarelor mele cât timp ele n-au mai putut merge.
Și atunci toți au înțeles.
Femeia aceea nu făcea drumul zilnic pentru ea.
Îl făcea pentru cineva care, în fiecare dimineață, aștepta să audă poarta deschizându-se.