Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Andrei s-a uitat nedumerit la Cristina.
— Da.
Victor a râs scurt.
— Stai puțin. Ana ce este aici?
Andrei s-a uitat la mine, de parcă nu știa dacă îi dau voie să răspundă.
Victor a continuat:
— Pentru că tocmai îi spuneam că mă bucur că și-a găsit de lucru.
Andrei a rămas o secundă tăcut.
Apoi s-a întors spre mine.
— Doamna proprietar, doriți să mă ocup eu de invitații dumneavoastră?
Victor n-a mai zâmbit.
Cristina și-a retras încet mâna de pe brațul lui.
— Proprietar…? a repetat ea.
Victor se uita când la mine, când la Andrei.
— Ana… restaurantul ăsta este al tău?
Înainte să răspund, Andrei a întrebat:
— Care dintre ele, doamna Ana? Acesta sau celelalte patru?
S-a făcut liniște.
Victor mă privea de parcă aștepta să-i spun că era o glumă.
Cristina a fost prima care a vorbit.
— Celelalte… patru?
Andrei și-a dat seama că spusese mai mult decât trebuia.
— Îmi cer scuze.
— Nu-i nimic, Andrei.
M-am uitat la Victor.
— Da. Restaurantul este al meu.
A privit în jur.
La mesele ocupate.
La oamenii care așteptau la intrare.
La personalul care trecea grăbit prin sală.
— Cum?
— Am muncit. Am greșit. Am luat-o de la capăt. Apoi am muncit din nou.
Cristina a încercat să râdă.
— Cinci restaurante în cinci ani?
— Cinci acum, a spus Andrei. Al șaselea se deschide la Cluj în toamnă.
Victor și-a întors capul spre mine.
— Ana… eu nu știam.
— Evident.
— Credeam că după divorț…
S-a oprit.
— Că n-o să am bani nici să mănânc? l-am ajutat eu.
Cristina s-a uitat imediat la el.
— Ce?
— Asta mi-a spus în ultima noastră seară împreună.
Victor și-a desfăcut incomod nasturele sacoului.
— Eram nervos.
— Nu. Erai foarte sigur pe tine.
Le-am arătat sala.
— Masa voastră este pregătită.
— Ana, așteaptă.
Victor și-a coborât vocea.
— Putem vorbi puțin?
Cristina s-a întors spre el.
— Despre ce?
— Despre firmă.
Acolo mi-am dat seama că nu era vorba doar despre revederea noastră.
Știam din cercurile de afaceri că firma lui Victor trecea printr-o perioadă proastă.
Nu știam cât de proastă.
— Cinci minute, am spus.
Am urcat în biroul de la etaj.
Victor a intrat după mine și a închis ușa.
S-a uitat la planurile noului restaurant și la fotografiile celorlalte locații.
— Deci chiar ai făcut toate astea.
— Da.
— Singură?
Am ridicat sprânceana.
— Tot ți se pare imposibil?
— N-am vrut să spun asta.
S-a așezat.
— Firma mea are probleme.
— Știu.
— Am pierdut două contracte importante. Banca ne-a redus linia de credit. Dacă nu găsesc finanțare repede…
— Intri în insolvență.
A dat din cap.
— Am nevoie de 400.000 de euro.
M-am uitat la el.
— Și ai venit să-i ceri fostei tale soții?
— Nu știam că restaurantele sunt ale tale când am venit.
— Asta nu te ajută deloc, Victor.
S-a grăbit să-mi explice că putea oferi dobândă, garanții, că firma încă avea contracte și putea fi salvată.
L-am oprit.
— Nu.
— Nici măcar nu m-ai lăsat să termin.
— Pentru că răspunsul nu depinde de garanție.
S-a ridicat.
— După tot ce am avut împreună?
— Tocmai pentru că îmi amintesc ce am avut împreună.
A tăcut.
— Când ai plecat, mi-ai spus că firma era a ta și că eu nu construisem nimic. Mi-ai blocat accesul la bani și mi-ai spus că fără tine n-o să mă pot întreține.
— Am făcut greșeli.
— Ai făcut alegeri.
Am deschis sertarul biroului.
Victor a urmărit imediat mișcarea.
Probabil credea că urma să scot un carnet de cecuri.
Am pus pe masă o carte de vizită.
— Ce-i asta?
— Un avocat specializat în restructurări și insolvență. Este foarte bun. Dacă firma mai poate fi salvată, te poate ajuta.
Victor s-a uitat la cartea de vizită.
— Atât?
— Nu.
Și-a ridicat imediat privirea.
— Mai am o ofertă.
— Ce ofertă?
— Am nevoie de un manager pentru aprovizionare la restaurantul din Cluj. Cunoști furnizorii, negocierile și domeniul. Salariul este bun.
Victor a rămas nemișcat.
— Îmi oferi… o slujbă?
— Îți ofer posibilitatea să participi la interviu pentru ea.
Fața i s-a înroșit.
— Vrei să mă umilești.
— Dacă voiam să te umilesc, te lăsam să continui glumele despre spălatul vaselor în fața angajaților mei.
N-a răspuns.
Am împins cartea de vizită spre el.
— Tu mi-ai spus că nu sunt făcută pentru afaceri. Eu nu-ți spun că nu ești bun la ceea ce faci. Dar nici nu-ți voi da 400.000 de euro pentru că am fost cândva căsătoriți.
Victor a luat cartea de vizită.
— Nu știu dacă pot lucra pentru tine.
— Atunci nu lucra. Oferta de interviu rămâne valabilă o săptămână.
Când am coborât, Cristina ne aștepta la masă.
Nu mai avea zâmbetul de la intrare.
— Ce-ați discutat atât?
Victor s-a așezat fără să răspundă.
Eu am rămas în picioare.
— Cina este din partea casei.
Cristina și-a îndreptat spatele.
— Nu vrem pomană.
— Nu este pomană. Este ospitalitate. Aici tratăm bine fiecare client.
Am făcut câțiva pași.
— Ana.
M-am întors.
Victor se uita la mine.
— Îmi pare rău.
Cristina îl privea uluită.
— Pentru atunci, a continuat el. Pentru ce ți-am spus și pentru cum m-am purtat.
Cu cinci ani înainte aș fi dat orice să aud cuvintele acelea.
Acum nu mai schimbau nimic.
— Sper să înveți ceva din ce ți se întâmplă, Victor.
Și m-am întors la treaba mea.
Trei zile mai târziu mi-a trimis un singur mesaj:
“Am sunat avocatul. Mulțumesc.”
Două zile după aceea a venit și al doilea:
“Interviul pentru Cluj mai este valabil?”
I-am răspuns:
“Da. Dar vei trece prin același proces ca toți ceilalți.”
Victor a venit la interviu.
Nu l-am intervievat eu.
Și nu a primit postul.
Un alt candidat fusese mai potrivit.
Firma lui a intrat ulterior în restructurare, iar avocatul pe care i-l recomandaserăm l-a ajutat să evite închiderea imediată.
Eu mi-am continuat extinderea restaurantelor.
Victor și Cristina au rămas împreună o vreme, apoi drumurile noastre s-au separat complet și n-am mai avut niciun motiv să urmăresc ce făceau.
Pentru mine, lucrul important se încheiase deja în seara aceea.
Victor intrase în restaurant convins că mă găsise exact acolo unde prezisese el cu cinci ani înainte: jos.
A plecat știind că se înșelase.
Iar eu am rămas acolo unde ajunsesem fără el.