Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am uitat la Cătălin.
— Locuiți și voi aici?
— Da, mamă. De șase luni.
— Și asta înseamnă că puteți hotărî ce rămâne și ce dispare din casa mea?
Diana a lăsat rama în cutie.
— Nu dispare nimic. Încercăm doar să facem loc și pentru noi.
— V-am dat o cameră. V-am golit un dulap. V-am făcut loc în frigider. Ce alt loc vă mai trebuie?
Cătălin a dat drumul fotoliului.
— Nu putem trăi șase luni ca niște musafiri.
— Atunci nu mai trăiți ca niște musafiri.
Am mers în bucătărie.
Ei au venit după mine.
Am luat facturile pe care le țineam într-un sertar și le-am pus pe masă.
— De luna viitoare împărțim cheltuielile.
Diana s-a uitat la mine.
— Iar începem?
— Nu. Abia acum începem.
Am luat o foaie și am scris.
Întreținere.
Curent.
Gaz.
Internet.
Mâncare.
— Suntem trei adulți. Eu plătesc partea mea. Voi două părți.
Cătălin a ridicat vocea:
— De unde să dăm dacă încă nu avem venituri stabile?
— Diana lucrează de două săptămâni.
S-a făcut liniște.
Știam.
O auzisem cu câteva zile înainte vorbind cu o colegă.
Diana s-a uitat imediat spre Cătălin.
— Voiam să-ți spunem.
— Când?
— După ce vedeam dacă rămân.
— Și banii?
Diana și-a încleștat maxilarul.
— Îi strângem pentru chirie și garanție.
— Foarte bine. Atunci puteți strânge puțin mai încet.
— Asta înseamnă că ne țineți aici mai mult.
— Nu. Înseamnă că nu vă mai țin eu.
Cătălin s-a ridicat de lângă masă.
— Mamă, nu poți să schimbi regulile acum.
Am rămas câteva secunde uitându-mă la el.
— Care reguli?
N-a răspuns.
— Când ați venit, mi-ai spus “doar puțin, până ne revenim”. N-ai spus că eu voi plăti tot până strângeți voi suficient cât să plecați confortabil.
Diana a împins foaia înapoi spre mine.
— Nu plătesc jumătate din facturile unei case care nici măcar nu este a mea.
— N-am cerut jumătate. Suntem trei.
— Știți foarte bine ce vreau să spun.
— Da. Știu.
Am luat foaia.
— Și tocmai mi-ai amintit ceva important. Casa nu este a ta.
Cătălin a lovit ușor masa cu palma.
— Mamă!
— Ce?
— Nu trebuie să vorbești cu ea așa.
— Dar ea poate să-mi strângă lucrurile în cutii?
— Încerca să facă ordine.
— În casa mea.
— Iar o luăm de la capăt.
M-am ridicat.
— Nu. O terminăm.
Atunci Diana a spus ceva ce n-am mai putut trece cu vederea.
— Oricum, într-o zi apartamentul ăsta tot lui Cătălin îi rămâne.
În bucătărie s-a făcut liniște.
M-am uitat întâi la ea.
Apoi la fiul meu.
Așteptam să-i spună că a mers prea departe.
Cătălin și-a coborât privirea.
— Ai discutat cu ea despre apartamentul meu?
— Mamă, nu în sensul ăla.
— În ce sens?
— Suntem căsătoriți. Normal că vorbim despre viitor.
— Viitorul vostru include casa mea după ce mor?
— Nu mai dramatiza.
Asta a fost propoziția care a schimbat totul.
Nu vaza.
Nu fotoliul.
Nu banii.
Propriul meu fiu stătea în bucătăria mea și îmi spunea să nu dramatizez pentru că soția lui vorbea despre apartamentul meu ca despre ceva ce urma să primească.
M-am dus în sufragerie.
Am scos fotografia lui din cutie.
Am pus-o înapoi pe comodă.
Apoi mileul.
Am apucat fotoliul.
Cătălin a venit după mine.
— Ce faci?
— Îmi pun casa la loc.
Am tras fotoliul unde fusese.
Diana a apărut în ușă.
— Foarte bine. Atunci spuneți-ne ce vreți.
M-am întors spre ei.
— Vreau ca până la sfârșitul lunii viitoare să vă mutați.
Cătălin a rămas nemișcat.
— Vorbești serios?
— Da.
— Ne dai afară?
— V-am primit temporar. Au trecut șase luni. Diana lucrează. Tu ai început să faci proiecte cu fostul tău coleg. Aveți niște bani strânși. Aveți șase săptămâni să găsiți ceva.
Diana a râs scurt.
— Șase săptămâni.
— Da.
— Și până atunci vă plătim și facturile?
— Da.
— Ca să ne fie și mai greu să plecăm.
— Nu vă mai plătesc eu traiul ca să vă fie vouă mai ușor să economisiți.
Cătălin a plecat din cameră.
În seara aceea n-am mai vorbit.
A doua zi și-au cumpărat singuri mâncarea.
Pentru prima dată după luni întregi.
Au început să caute apartamente.
Nu a fost liniște.
Au fost două săptămâni în care Diana abia mi-a vorbit.
Cătălin mi-a spus într-o seară:
— Nu credeam că o să ajungem aici pentru niște mobilă.
— N-am ajuns aici pentru mobilă.
— Atunci pentru ce?
— Pentru că ai început să te porți ca și cum ajutorul meu vi se cuvine.
N-a răspuns.
După cinci săptămâni au găsit un apartament cu două camere.
Mai mic decât cel în care locuiseră înainte.
Mai departe de centru.
Dar și-l permiteau.
În dimineața mutării, Cătălin a cărat ultimele cutii până la mașină.
Diana a rămas câteva secunde în hol.
— N-am vrut să vă luăm casa.
— Poate că nu.
— Atunci?
— Dar ați uitat că era a mea.
N-a mai spus nimic.
Cătălin s-a întors pentru ultima geantă.
La ușă s-a oprit.
— Mamă…
M-am uitat la el.
— Îmi pare rău pentru cum am vorbit cu tine.
— Și mie îmi pare rău că am tăcut atât.
Nu ne-am îmbrățișat.
Nu s-a reparat totul într-o dimineață.
După ce au plecat, am închis ușa.
M-am dus în sufragerie.
Fotoliul era la locul lui.
Fotografia lui Cătălin era din nou pe comodă.
Am lăsat-o acolo.
Cătălin este în continuare fiul meu.
Vorbim. Uneori vine la cafea. Diana vine mai rar.
Relația noastră nu mai este cea de dinainte și nici nu mă prefac că este.
Dar ei locuiesc în casa lor.
Eu locuiesc în a mea.
Iar de atunci, când Cătălin vine în vizită și vrea să mute ceva, mă întreabă mai întâi.