Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas lângă fereastră.
Vlad și femeia au mai făcut câțiva pași împreună.
Apoi ea s-a desprins brusc de el.
— Din nou!
Vlad s-a aplecat cu mâinile pe genunchi.
— Nu mai pot.
— Ba poți.
— Fizic, nu mai pot.
— Asta spui în fiecare duminică.
— Pentru că în fiecare duminică este adevărat.
Am clipit.
Femeia s-a întors puțin și am reușit s-o văd mai bine.
Nu era deloc ceea ce îmi imaginasem.
Avea peste 60 de ani, era micuță, cu părul scurt, argintiu, și avea expresia unui profesor care își pierduse răbdarea cu elevul.
— Poziția, Vlad.
Soțul meu a gemut.
— Doamnă Roza, aveți puțină milă.
— Eu am. Picioarele tale nu au.
Vlad s-a îndreptat.
— Piciorul stâng primul, i-a spus ea.
— Știu.
— Știai și săptămâna trecută și m-ai călcat de trei ori.
— De două ori.
— De trei.
— A treia oară abia v-am atins.
A trebuit să-mi duc mâna la gură ca să nu râd.
Apoi a început muzica.
Am recunoscut melodia după primele acorduri.
Era cântecul nostru.
Melodia pe care dansaserăm la nunta noastră.
Vlad și-a ridicat brațele.
Roza s-a așezat din nou în poziție.
— Unu, doi, trei… a început el să numere.
— Nu te mai lupta cu muzica!
— Nu mă lupt.
— Arăți de parcă încerci s-o arestezi.
Vlad a oftat.
Roza a oprit muzica.
— Aniversarea voastră este peste trei săptămâni. Dacă vrei să-ți surprinzi soția, trebuie să reușești măcar o dată fără să te uiți la picioare.
Am rămas nemișcată.
Aniversarea noastră.
Surpriză.
M-am uitat la geanta de tenis rezemată de perete.
La tricoul lui ud.
La vânătaia de pe tibie.
La femeia numită Roza.
Vlad nu avea o aventură.
Învăța în secret să danseze.
Pentru mine.
Am plecat înainte să mă vadă.
Trei ore mai târziu, a intrat pe ușa apartamentului epuizat.
A lăsat geanta cu rachetele lângă perete.
— Cum a fost la tenis? l-am întrebat.
— Brutal.
— Serios?
— Foarte.
— Mult joc de picioare?
S-a uitat puțin ciudat la mine.
— Evident.
M-am întors înainte să-mi vadă zâmbetul.
N-am spus nimic în următoarele trei săptămâni.
În ziua aniversării noastre, Vlad mi-a spus că avem rezervare la restaurant.
După cină însă, nu m-a dus acasă.
A oprit în fața unei mici săli de evenimente.
Am recunoscut câteva dintre mașinile parcate afară.
— Vlad, ce-ai făcut?
— Vino.
Înăuntru ne așteptau Sorin, câțiva dintre prietenii noștri, sora mea și câțiva colegi.
În mijlocul sălii era un ring de dans.
Vlad a primit un microfon.
— Acum patru ani, la nunta noastră, am distrus primul nostru dans.
Am râs.
— Nu l-ai distrus.
— Adriana, am uitat jumătate dintre pași și aproape te-am călcat pe rochie.
Prietenii au început să râdă.
Vlad s-a uitat spre mine.
— Am vrut să-l mai fac o dată. Nu pentru că prima dată n-a fost frumoasă. Ci pentru că acum vreau să-l fac cum trebuie.
A început melodia noastră.
Mi-a întins mâna.
— Îmi acorzi dansul ăsta?
Mi-am pus mâna în a lui.
— Sigur.
Am intrat pe ring.
Vlad a făcut primii pași.
Era mult mai bun.
La a doua întoarcere mi-a șoptit:
— Stânga.
— Știu.
S-a uitat la mine.
— De unde știi?
Am zâmbit.
— Te-am urmărit.
S-a oprit.
— Ce-ai făcut?
— Acum trei săptămâni.
Fața i s-a schimbat.
— La Roza?
— Dacă te referi la doamna care încerca să te convingă că un vals are trei timpi, da.
Vlad și-a închis ochii.
— Nu pot să cred.
— Eu am crezut că mă înșeli.
A deschis imediat ochii.
— Ce?
— M-ai mințit șase luni despre tenis. Sorin s-a comportat de parcă ascundea un cadavru. Apoi am văzut mesajul unei femei pe nume Roza.
— Doamne…
— Și după aceea te-am văzut cu mâna pe talia ei.
Vlad a început să râdă.
— Roza are 63 de ani și mă amenință în fiecare duminică pentru că nu știu diferența dintre stânga și dreapta.
— Asta am aflat puțin mai târziu.
— Îmi pare rău că te-am făcut să crezi altceva.
— Data viitoare când vrei să-mi faci o surpriză, găsește o poveste de acoperire mai bună.
— Data viitoare îți spun că merg la dans.
— N-ar mai fi surpriză.
— Atunci spun că merg la tenis.
L-am privit.
— Nu.
— Corect. Tenisul a murit.
Muzica continua.
Vlad mi-a întins din nou mâna.
— Mai încercăm?
— Pentru asta am venit.
Am terminat dansul nostru de nuntă a doua oară, la patru ani după primul.
De data aceasta Vlad n-a uitat pașii.
Nu m-a călcat.
Și nici n-a numărat până la patru.
Duminica următoare și-a luat cheile.
— Plec.
L-am privit.
— Unde?
A ezitat o secundă.
— La Roza.
— Așa mai merge.
Apoi mi-a întins mâna.
— De fapt, ne așteaptă pe amândoi.
— M-ai înscris și pe mine fără să mă întrebi?
Vlad și-a retras încet mâna.
— Am făcut iar o prostie?
— Da.
— Anulez?
Mi-am luat pantofii.
— Nu. Dar de data asta conduc eu.
Și am plecat împreună.