Mama a încremenit când m-a văzut în prag. Zâmbetul i s-a stins ca și cum cineva ar fi stins lumina din cameră. A așezat caserola pe masă și s-a uitat la mine cu ochii mari, de parcă ar fi vrut să ne prefacem că totul e normal.
— Dan, ce tot spui acolo? a întrebat, încercând să-și păstreze calmul.
— A lăsat un bilet în spital. A plecat, mamă. Și mi-a scris să te întreb de ce i-ai făcut asta. Și vreau să-mi spui acum.
Am simțit cum furia îmi clocotește în piept. Mama s-a așezat încet pe scaun. Mi-am dat seama imediat că urma să aud ceva ce ascunsese ani de zile.
— Știi că nu am fost niciodată de acord cu Suzie, a început ea cu voce joasă, privind în podea. Mi s-a părut întotdeauna că ascunde ceva. Am încercat să fiu politicoasă pentru tine, dar nu am putut suporta gândul că fetițele astea… nepoatele mele… vor crește fără să știe cine e cu adevărat mama lor.
— Ce vrei să spui? am întrebat, cu stomacul strâns de teamă.
— Am făcut niște cercetări. După ce s-a mutat la noi, am simțit că e ceva în neregulă. Și am aflat. A mai avut o fetiță acum zece ani. A dat-o spre adopție. Și nimeni din familia ei nu știe nici azi.
Am simțit cum sângele mi se răcește.
— Și ai confruntat-o?
Mama a încuviințat din cap, rușinată.
— Am fost prea dură. I-am spus că nu poate să le crească pe gemene fără să le spună adevărul cândva. I-am zis că, dacă nu o va face ea, o voi face eu.
Mi-am dus mâinile la cap.
— Doamne, mamă… ai speriat-o suficient cât să fugă.
Din dormitor s-au auzit gemenele plângând. Pentru prima dată, nu știam ce să fac. M-am dus și le-am luat în brațe. Mici și fragede, cu ochii lor umezi, parcă mă întrebau unde e mama.
— Tu înțelegi ce ai făcut? am spus cu glas frânt. Cum să le cresc singur acum?
Mama a întins mâinile spre fete, dar m-am ferit.
— Nu. Stai deoparte. Eu trebuie să-mi găsesc soția.
Am sunat-o. Nimic. I-am trimis mesaje. Tăcere.
Au trecut câteva zile, apoi am găsit un plic în cutia poștală. Fără nume, fără timbru. Înăuntru era o scrisoare scrisă de mână.
„Dan,
N-am avut de ales. M-am simțit judecată, strivită. Mama ta m-a amenințat, m-a făcut să cred că sunt un pericol pentru propriii mei copii.
Am plecat nu pentru că nu te iubesc, ci pentru că mi-a fost frică.
Dă-mi timp. Te rog. Ai grijă de ele, știu că o vei face.
Te voi căuta când voi fi gata.
Suzie”
Am plâns. M-am închis în cameră și am plâns cum nu mai plânsesem de la moartea tatălui meu.
Dar în acea zi am simțit că s-a schimbat ceva în mine. Am jurat că nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi destrame familia.
Am căutat ajutor: un avocat, Protecția Copilului, un psiholog. Am vrut să fiu pregătit, să le ofer fetelor tot ce pot, chiar și în absența mamei lor.
În fiecare seară, la ora 20:00, le citesc o poveste. Povestea unei mame curajoase, care pleacă atunci când inima îi e rănită, dar care se întoarce acasă pentru că dragostea nu moare niciodată.
Pentru că asta cred.
Suzie se va întoarce.
Și, atunci când o va face, familia noastră va fi pregătită. Mai unită ca oricând.