Mama mea vitregă a crezut că poate lua tot ce își dorește, chiar și amintirile mele cele mai prețioase. A furat cheia casei de la lac – locul pe care mama mi l-a lăsat moștenire – și a organizat o petrecere ca și cum ar fi fost proprietatea ei. Nu am apucat să-i dau eu o lecție, pentru că destinul a făcut-o în locul meu.
Casa de la lac era inima mamei mele. O cumpărase singură, înainte să-l cunoască pe tata. Pentru ea, era mai mult decât o cabană: era sanctuarul ei.
Îmi amintesc verile copilăriei, când mama pregătea un prânz simplu, urcam în mașină și conduceam o oră până la lac. Ea își instala șevaletul pe mal, pictând cu acuarele nuanțele apei și ale pădurii, în timp ce eu aruncam pietre pe luciul liniștit sau ridicam castele din nisip.
În zilele ploioase, ne cuibăream lângă fereastra mare, sub pături moi, cu o cană de ciocolată caldă, iar mama îmi citea povești. Mă lăsa să mă joc prin cutiile ei de artă, iar mâzgălelile mele ajungeau pe frigider, tratate ca niște capodopere.
Cea mai vie amintire o am din vara în care am împlinit 15 ani. Am stat o săptămână întreagă la lac. M-a învățat să fac clătite cu afine pe aragazul vechi și le mâncam dimineața pe verandă, urmărind cum răsăritul colorează apa în auriu. Într-o seară, în timp ce prăjeam bezele la foc, mi-a spus:
— Casa asta m-a salvat de atâtea ori… Aici mi-am amintit mereu cine sunt cu adevărat.
După ce mama a murit, când aveam 16 ani, casa de la lac a devenit singurul loc în care o mai simțeam aproape. Am păstrat totul așa cum l-a lăsat: pernele brodate, tablourile, chiar și cana ei preferată. O singură dată am atins perna pe care scria: „Ape liniștite, inimă puternică.” Era ca o promisiune între noi.
Tata s-a recăsătorit repede, la un an după moartea ei. Carla, noua lui soție, era tot ce mama mea nu fusese: rece, artificială și plină de sine. Zâmbea fals și îmi spunea „drăguțo” exact înainte să arunce câte o înțepătură.
Nu doar că a redecorat casa noastră, aruncând fără remușcări cuverturile și tablourile mamei, dar și vorbea despre ea cu dispreț mascat în glume. Împreună cu prietenele ei, o numea „hipioata cu capul în nori” și râdea de grădina cu ierburi și de tablourile în acuarelă.
Când am împlinit 21 de ani și am moștenit oficial casa de la lac, am pus o singură regulă: nimeni, în afară de mine, nu calcă acolo. Tata a fost de acord, iar Carla a zâmbit prefăcut, spunând:
— Desigur, dragă, „căsuța de zâne” a mamei tale rămâne a ta.
Nu știam atunci cât de curând avea să-și arate adevărata față.
Anul acesta, în apropierea datei la care se împlineau cinci ani de la moartea mamei, am mers la lac pentru ritualul meu anual: câteva zile de liniște, flori proaspete și amintiri. Dar când am ajuns, m-am oprit brusc în aleea de pietriș. Patru mașini străine erau parcate în față. Din casă răzbătea muzică tare și râsete.
Am recunoscut imediat vocea Carlei.
M-am apropiat de verandă și am privit prin fereastră. Carla turna băuturi în bucătărie, prietenele ei stăteau în costume de baie pe terasă, iar perna brodată a mamei mele era folosită drept suport de picioare. Am simțit cum mă ia cu amețeală.
Am auzit-o chicotind:
— Probabil avea acapara-visuri atârnate peste tot… și picta cu degetele, că altceva nu știa.
Mi-a trebuit toată puterea să nu intru țipând. Dar, în loc să fac scandal, am ales să fiu mai deșteaptă.
Nu știa că instalasem camere de supraveghere. Am strâns toate dovezile: filmări cu ea intrând cu cheia furată, prietenele ei bând și batjocorind memoria mamei mele, inclusiv când au spart o piesă de sticlă colorată făcută manual. Mesajele lor au fost și mai incriminatoare:
„Petrecere la coliba hippie!”
„Nu află, ea își plânge mama iar.”
Cu ajutorul avocatei mele, am depus plângere pentru furt, pătrundere prin efracție și daune materiale. Carla a primit ordin de restricție și a fost obligată să plătească despăgubiri. I-am trimis și o notă împreună cu factura pentru obiectele distruse:
„Ape liniștite, inimă puternică. Chiar și inimile puternice cer dreptate.”
La scurt timp, tata a văzut toate înregistrările și mesajele. S-a despărțit de Carla fără să privească înapoi.
Acum, casa de la lac e iarăși doar a mea. E liniștită, protejată și plină de amintirile mamei. Și știu că, oriunde ar fi, zâmbește văzând că locul ei drag a rămas în siguranță.